Premiera Frumos
este în # septembrie la @ Veneția e un spectacol frumos, prilejuit de
întâlnirea dintre regizorul Adrian Tamaș și video-artistul Andrei Cozlac, revigorând
atmosfera scenică a Ateneului Tătărași.
Caracterele accentuate maziliene devin „antieroi”,
regizorul folosind roluri duble, voit tușate sau artificioase pentru cele două
personaje. Spectacolul evidențiază la nivel conceptual dezacordurile dintre
trecut și prezent, dintre contururile unor situații reconfigurate ca stări
(fapt actual, speranță sau amintire), iar la nivel de construcție, atmosferă
sau tehnic: fondul melodic contradictoriu (cum ar fi o notă gravă susținută,
urmată de ritmuri tribale, apoi muzică electronică – IDM); suprapunerea
planurilor spațio-temporale, detașarea spectaculară, grația și parodia; decorul
redus, apelând în schimb la proiecție realistă și oniristă, light design și sound design funcționale; mișcarea scenică simplă, ușor
geometrizantă, fantezistă; asortările spiralate (de la ochelarii lui de soare
la brățara și ciorapii ei, de la poșetă la primul scaun, de la cel de-al doilea
scaun la mănuși etc.), creionând obsesiv o atmosferă în albastru și galben.
Toate acestea constituie argumentele unei producții minuțios elaborate.
Rezultanta nu e scutită de inegalități ori substrat, ceea
ce intuim chiar din titlu, Frumos este în
septembrie la Veneția de Mazilu primind un hashtag (simbolul numeric #,
provenind din latinescul libra pondo)
și un @, simbolul de bază pentru adresele din comunicarea electronică de
astăzi, provenind din latinescul ad
(„înspre”, numeric „aproximativ”). Temporalitatea și spațialitatea nu numai că
devin din determinate („septembrie”, „Veneția”) altfel delimitate (astăzi,
Veneția, Italia/lacul Veneția, Iași), ci marchează o recontextualizare
dramatico-absurdă a tragicomediei.
În economia spectacolului, primul act este cel mai
reliefat, introducând vizual, sonor și coregrafic cele două Veneții. Veneția
din prim-plan e actuală, locul unde protagoniștii călătoresc și se cunosc, cea
din plan secund e virtuală. De aici personaje-umbră (actorii din dublu rol),
anticipând o viață conformistă, suficientă, prozaică, 10 ani mai târziu, la
Iași. Pentru ca ulterior planurile să se schimbe (prim-planul ajunge secund,
iar virtualul – real) pe un ton similar: interpretare intenționat forțată,
pliată pe posibilitățile actoricești. Regizorul jonglează cu dimensiunile
temporalității supuse parodiei, insistând asupra insuficienței prezentului,
dintr-o nevoie paradoxală de acum-ul
risipit între trecut imediat și viitor imediat, între ipostazele psihologice
ale dimensiunilor temporale (așteptare, amintire, anticipare, speranță,
idealizare prin reactualizare).
Un spectacol-colaj, adaptarea reunește comedia într-un
act Frumos este în septembrie la Veneția (primul
act), dramatizarea prozei scurte Ce ne
mai cumpărăm? (intermezzo) și tragicomedia într-un act Inundația (al doilea act format din mai multe momente). Schema
narativă e simplă: cuplul secund trece în prim-plan, degradarea emoțională
înlocuind entuziasmul juvenil. Mizele lui Mazilu (grotescul valorii și al
virtuții mimate, angoase absurde, neant interior) sunt trădate. Cerând mai
puțin, Tamaș obține maximum de efect (grimase pe jumătate, chipuri șterse,
exaltare inexplicabilă) într-o partitură teatrală ale cărei mecanisme le
gestionează laborios, bazându-se pe un concept regizoral valabil fără a fi
tratat în mod realist: obiectivarea subiectivității umane și, invers, exhibarea
subiectivității în toată splendoarea falsității ei.
El construiește un metateatru în teatru: orice replică
poate fi reluată oricum, pentru că replica e însoțită de non-emoție, iar
personajele sunt doar copii ale altor personaje. Metatextul întrevăzut este unul
mazilian (Proștii sub clar de lună)
sau shakespearian (craniul din Hamlet,
așezat ironic lângă șevaletul pe care pictura abstractă ori portretistică se
formează prin proiecție) și chipul sculptat al artistului actual, așezat
simetric. Cu discrepanțe voite între text și acțiune scenică, între actor, rol
și personaj. Și destul paradoxal.
Cu cât crește intriga în intensitate, cu atât personajele
devin mai insipide. Candorii absurd asumate (Ana Hegyi, într-un mult așteptat contre-emploi) îi urmează candoarea corozivă
(Beatrice Volbea) în ton cu elanul debutului (Arun Cotic) și cu cinismul sec
(Cătălin Cucu). Mimarea naivității ori a rafinamentului, efort ori nonșalanță
frustă, accentuate în rolurile feminine, respectiv masculine. Cu cât mai
inconsistentă consistența textului mazilian și mai curată cangrena replicilor
sarcastice, cu atât mai bogată în nuanțe „pictograma” spectacolului, completând
decorul, replicând personajele prin proiecție.
Spre mijlocul spectacolului de o fluență considerabilă
datorită videoproiecției și coregrafiei, cele două planuri tind să se
suprapună, actorii din spate ieșind la rampă mai mult decât cei din față, apoi
jucând simultan; imaginile dau flux după flux, după care reflux, astfel încât
atenția se pierde inevitabil în intervalul dintre controversă scenică și
reprezentare/filmare, gest și obiect.
După acest punct culminant, din nou sugestiv Veneția, în
timp ce femeile sunt ridicate din fața inundației căminului conjugal (pierdere
de sine în asaltul de produse, comenzi și facturi, într-o societate consumistă,
a dragostei reamintite/sperate/consumate) și purtate înspre culise în
geamantane de tip troller. Aspirația
către artă și alte bunuri le este în mod satiric transportată de figura
misogină la lucru într-un mod care denotă dezumflarea cuvintelor mari, gonflate
în adevăruri de lux, demascarea imposturii umane, dizolvarea în indiferență.
Un final imprevizibil și concluziv: nici măcar un singur
detaliu e întâmplător (stâlpii de demarcație, proiectați pe verticală circumscriu un univers uman
limitat – aici și acolo, atunci și acum). Adrian Tamaș demonstrează cum, pentru
a reuși, o regie are nevoie de asocierea cu un domeniu conex și de stăpânirea
aparatului tehnic.
(Frumos este în # septembrie la @ Veneția, după Teodor Mazilu, regia
și scenografia: Adrian Tamaș, distribuția: Ana Hegyi, Beatrice Volbea, Arun
Cotic, Cătălin Cucu, coregrafia: Beatrice Volbea, concept video: Ioana Bodale,
Andrei Cozlac, premiera: 27 septembrie 2015, Ateneul Tătărași)
http://dyntabu.blogspot.ro/2015/11/doua-venetii-si-o-inscenare-de-adrian.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu