Piesa de teatru contemporan Paganini
nu mai locuiește aici a câștigat Concursul Național de Dramaturgie
organizat de Teatrul Național din Timișoara în anul 2014 și, drept urmare, a
beneficiat de o punere în scenă ulterioară. Am avut ocazia de a citi textul în
volumul editat în cadrul FEST-FDR 2015 și de a vedea spectacolul în cadrul
FITPTI 2015. Montarea a avut ca scop popularizarea textului câștigător,
respectând la destul de mare rigoare textul și pe dramaturg. Însă acest gen de
montare riscă să piardă în dinamism și inventivitate scenică.
Subsolul de la Fix devine gazda subsolului vilei din piesă, amenajat într-un
decor rudimentar adecvat spațiului și conform scenariului. Subsolul este locuit
de Paganini care nu s-a stabilit aici întâmplător, deoarece subsolul aparține casei
copilăriei sale, confiscată abuziv de comuniști, acum aparținând altor
proprietari. Cel mai disputat bun al său e o saltea găsită, pe care vine să i-o
ocupe un om al străzii cu poreclă de automobil. Iar cel mai prețios bun al său
e o vioară rămasă din vremurile de altădată. De aici, numirea personajelor – Paganini
(locatarul ilicit al subsolului) și BMW (omul străzii, fără job și fără
domiciliu). Ambele personaje sunt lăsate fără un nume propriu-zis în prima
parte, lucru pe care îl vom înțelege abia ulterior.
Nu e clar nici când se petrece acțiunea ori de ce locatarul subsolului nu
își revendică întreaga proprietate printr-o acțiune în instanță. Astfel că
lucrurile sunt lăsate cumva în suspans temporal, deși interacțiunile dintre
cele două personaje ale narațiunii par foarte reale. Rând pe rând, BMW îi aduce
fără nicio obligație lui Paganini obiecte din mansarda vechiului imobil de
deasupra, în prezent restaurat de noii proprietari. Astfel că asistăm la o
etalare a obiectelor familiare lui Paganini (pendula, solnița cu fir de aur, bocănceii,
albumul cu fotografii etc.), aduse de BMW treptat din mansardă la subsol,
acțiune al cărei sens îl vom afla tot ulterior.
Scenele se întrepătrund ca și cum timpul s-ar dedubla între momentele
vizitelor făcut de BMW în subsolul lui Paganini și refugierea celui din urmă în
trecut, în timpul copilăriei, nostalgia făcându-și loc în diverse moduri
(ghemuirea cu pendula în brațe pe saltea, în lacrimi, momente de pantomimă când
Paganini se imaginează fresh în casa
de altădată, efectuând ritualuri matinale). După ce Paganini urcă în imobilul
de deasupra subsolului în care locuiește, se întoarce complet schimbat,
descoperind că BMW îi întreținuse iluzia că vechea lui casă rămăsese
neschimbată, ca în vreme copilăriei sale, când de fapt lucrurile nu sunt deloc
așa cum păreau din cele relatate de acesta. Încep să apară semne că lucrurile
ar putea să stea și altfel decât ne-am aștepta (cum ar fi, de exemplu, replica
lui Paganini: ”Îmi tot vin în minte bucăți din trecut”). Cu toate acestea,
finalul ne ia complet pe nepregătite. În scenariu este introdusă posibila
moarte a lui Paganini, un moment regizoral în același timp macabru și ilar (BMW
revine, există toate semnele pentru a crede că Paganini e mort, însă situația e
răsturnată), intenționând probabil să se facă o trecere înspre ceea ce aș
considera a fi partea a doua, explicativă a piesei.
În fapt, Paganini și BMW sunt tată și fiu, iar nimic din acțiunea scenică
din prima parte nu a fost în registru realist, așa cum am fi putut fi făcuți să
credem din modalitatea de desfășurare a dialogurilor, din datele istorice introduse
în scenariu (în ciuda anumitor ambiguități temporale semnalate), și din decorul
ales. Nu numai că Paganini și BMW sunt tată și fiu, dar acțiunea se petrece
într-un salon de spital, unde fiul îi aduce tatălui obiectele familiare pentru
a-l face să se simtă ca acasă. Dar, în același timp, încearcă să-l convingă să
semneze actul de vânzare a vechii case, pentru ca fiul să își poată cumpăra una
nouă. Întregul scenariu din prima parte nu-i decât transfigurarea acestei
realități dureroase în mintea tatălui.
Rând pe rând, actorii din
distribuție repetă ultima scenă, schimbând între ei rolul fiului și pe cel al
tatălui. În cele din urmă, după un schimb de replici destul de dur, tatăl semnează
actele. Fiul îi creează un surogat al lui ”acasă” în camera de spital,
aducându-i toate obiectele care îi aduc aminte de trecut. Cu toate acestea,
bătrânul tată nu poate fi fericit decât în lumea pe care e nevoit să și-o
creeze în imaginație. În lumea imaginată, el trăiește în subsolul casei sale de
odinioară. În realitate, s-a văzut obligat să își vândă casa copilăriei pentru
a-și ajuta fiul să își facă un rost, să își cumpere propria lui casă în altă
parte, în locul unde a ales (probabil în străinătate, din ceea ce se înțelege –
până ca tatăl să ajungă la spital și la a-l vizita cu regularitate timp de 15
zile, fiul dăduse semne de viață/sunase extrem de rar).
Temporalitatea în teatru își face loc sub forma suprapunerii planurilor
spațio-temporale, prin construirea unui timp scenic evident deosebit de timpul
real al spectatorului, prin opunerea timpului real celui imaginar în chiar
planurile construite scenic, cum este și cazul piesei și a spectacolului de
față. Tema piesei poate fi rezumată la a spune că e despre timp și fericire. Pe
tatăl bătrân și bolnav iluziile pe care fiul său încearcă să i le inoculeze nu
îl fac fericit, în măsura în care acestea nu reprezintă decât un surogat al
prezentului. Însă acceptarea prezentului și cufundarea în propria iluzie
autoasumată (trecutul reconstruit și perpetuat în imaginație) îl vor face să
își găsească propria cale înspre fericire.
Vizitele lui BMW în subsolul casei au reprezentat transfigurarea celor 15
zile de vizite ale fiului la spital, când a încercat în repetate rânduri să își
convingă tatăl să semneze actele pentru vânzarea vechii case. Faptul de a locui
în subsolul casei copilăriei nu e reală, dar îi conferă lui Paganini
posibilitatea de a se obișnui cu situația. În mintea sa, casa e deja vândută și
locuită de alți proprietari, iar el a găsit o soluție imaginară la problema de
nerezolvat în plan real. De aici, neînțelegerile dintre cei doi interlocutori
din prima parte, permanentele încercări ale lui Paganini de a-l alunga pe BMW
din subsolul său (de a alunga orice pericol oricât de mic ca reveria să i se
spulbere), însă sentimentul că ceva intim îi unește există.
Poate că BMW nu e decât un personaj imaginar construit în timpul imaginar
al personajului principal, de aceea s-a optat pentru ca ambii actori să joace
succesiv, la final, rolul fiului și pe cel al tatălui. Spectacolul se oprește
în acest mod, lăsând un hiat între prima și cea de-a doua parte, între
evenimentele aparent reale și dezvăluirea faptului că acestea s-au petrecut în
imaginația lui Paganini. Însă din modul în care e scrisă piesa, finalizată cu
reîntoarcerea lui BMW, devine clară opțiunea personajului principal – refuzul
de a se autoamăgi trăind în trecut, preferând, în schimb, un timp posibil, în
afara realului, construit de el însuși, care să-i permită să supraviețuiască
într-un mod prin care să se simtă fericit.
(Paganini nu mai locuiește aici
de Carmen Dominte, regia: Olivia Grecea, distribuția: Alecu Reus/Paganini,
Romeo Ioan/BMW, scenografia: Geta Medinski, Teatrul Național Timișoara, în
FITPTI 2015, 7 octombrie, Teatru Fix)
Dana Tabrea
http://dyntabu.blogspot.ro/2015/11/teatrul-si-temporalitatea.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu