Teatrul social devine din ce în ce mai important în România, având o miză
precisă și adresând probleme stringente. Poate nu e întâmplător nici faptul că
regizori ale căror spectacole erau estetice prin excelență migrează înspre un
teatru la limita dintre artistic și social.
Bogdan Georgescu are deja un stil recognoscibil și se remarcă printr-un teatru
de mare forță astăzi. Atât ca dramaturg, cât și ca regizor, el este recunoscut
prin teatrul de intervenție socială, de observație, ”comunitar” (prefer originalul
– community theater) pe care îl
practică, prin tehnica de ”artă activă” (un teatru devised) pe care a elaborat-o – scriindu-și textele împreună cu
actorii, cu membrii comunităților vizate, în urma documentării ori a folosirii
teatrului ca instrument de investigație, prin modul în care lucrează cu
actorii, apelând la experiența acestora în crearea rolurilor sociale
reprezentate prin roluri actoricești, sau prin cel în care construiește
spectacolul împreună cu membrii comunităților despre care e vorba în
respectivul spectacol, uneori cei din urmă jucând ca amatori. Prin toate aceste
practici, teatrul său e unul extrem de novator.
De această dată, problema educației este adusă în atenție, în contextul nevoii
de dialog și al importanței conversației interumane pentru normalizarea
societății. Teatrul devine un mijloc de problematizare. Nu doar spectacolul ca
atare, ci și discuțiile de după fiecare reprezentație deschid premisele găsirii
unor soluții care urmează să fie arhivate și analizate, în scopul diseminării rezultatelor
proiectului. Spectacolul este continuat prin dialogul cu publicul format din
toate categoriile de roluri implicate.
Antisocial este un performance, având ca punct de plecare o
situație reală, în care performerii (numele personajelor sunt chiar numele actorilor) redau trei
categorii de roluri sociale, respectiv actoricești – sunt, pe rând, elevi,
profesori și părinți, iar flexibilitatea cu care jonglează de la o categorie la
alta e impresionantă. Povestea, construită spectacular prin alternarea scenelor
în care aceiași performeri își schimbă rolurile, demontează schema tipică a
narativității scenice, în manieră postmodernă, păstrând frânturi de storytelling, mizând pe comedie de efect,
de situație și de exprimare, care e pusă în antiteză cu seriozitatea rolurilor
asumate exagerat, printr-un realism la limită, hiperbolizat.
”Povestea” este următoarea: câțiva elevi fac un grup secret pe Facebook,
unul dintre ei invită un profesor în grup, postările care făceau haz de
profesori sunt văzute, direcțiunea e alertată și printează conținutul înainte
ca grupul să fie șters de elevi, părinții se întâlnesc pentru a discuta
situația copiilor pe care îi paște exmatricularea etc. Astfel că scenariul se
compune din șapte scene intercalând dialoguri între elevii din grup, între
reprezentanții profesorilor, și între părinții lor (e amuzantă ipoteza potrivit
căreia ar fi trădat elevul ai cărui părinți sunt plecați la muncă în
străinătate, și manus manat lavat).
Scenele nu sunt egal distribuite între cele trei categorii de roluri,
elevii apar în trei scene, profesorii în două, iar părinții într-una singură. Legătura
dintre scene e asigurată prin oprirea replicilor într-un punct tensionat, urmată
de semiheblu (întunericul nu e total, se pot întrezări scaunele rotindu-se în
jurul mesei, de fiecare dată o anumită categorie revenind cu performerii în
exact aceeași poziție ca cea anterioară), o foarte scurtă pauză, pe fond sonor
electrizant, pentru trecerea de la un tip de rol la altul – uimitor de rapidă
și eficientă. Temporalizarea scenelor este impecabil realizată.
Penultima scenă iese din tipar,
comedia fiind înlocuită printr-o formă de gravitate, într-un mod paradoxal
jonglată ludic prin replici și modalități regizorale, moment în care se face
auzită în semiobscuritate (până în acest moment s-a folosit lumina plină,
neutră scenic) vocea performerilor: plasând pe propriul corp telefoanele mobile
(lumina scenică asigurată doar de ecranul celularelor), după ce își spun
replica pe care simulează că ar citi-o din smartphone-urile elevilor, pe care
aceștia și le țineau inițial pe masă (o marcă de identificare a categoriei de
rol, cum pentru părinți era atitudinea spășită, revolta mocnită/exhibată ilar sau
impasibilitatea, iar pentru profesori aprinderea țigărilor). Aflăm detalii din
biografia performerilor (masteranzi la teatru) de pe vremea când erau elevi.
Printre problemele chestionate în acest mod interesează: încălcarea dreptului
la opinie, suspectarea maladivă a aproapelui; efectul negativ al racordării
continue la internet asupra umanității din om, pierderea a ceea ce ne face
oameni printr-o viață trăită indirect, prin acronime și emoticons; corupția; suspectarea; înțelegerea greșită a libertății
ca încălcare a normelor; greșelile morale se comit uneori cu intenții bune (de
exemplu, dorința de a schimba ceva în modul tradițional de relaționare
profesor-elev). Ultimele două trimit înspre motivele pentru care Cristi a
turnat. Tocmai el avusese ideea de a jura și se arătase inițial cel mai
indignat și intransigent cu privire la potențialul turnător.
Oricum, incidentul face loc conversației, aduce în lumina reflectoarelor
nevoia de a schimba ceva în sistemul educațional, de a spori dialogul dintre
elevi și profesori, de a micșora distanța dintre cele două categorii de roluri,
demascând autoritarismul profesorilor, care își bazează prestigiul pe dominare,
și de a căuta metode optime pentru normalizarea educației (împreună cu elevii
ca parteneri de conversație, iar nu adversari) și implicit a societății. Pentru
aceasta e nevoie de înțelegere, negociere, dialog, colaborare, de aici și
obiectivele turneului strategic numit Manifest pentru dialog.
De altfel, amenințările unei educații liberale vizează încălcarea
libertății de expresie, autoritarismul manualelor și a impunerii de idei, pe
lângă alte mijloace mai previzibile, absența stilului pedagogic, lipsa nevoii
de racordare la lungimea de undă a noii generații, refuzul dialogului,
accentuarea prăpastiei dintre generații (lucru valabil nu doar pentru dialogul
dintre elevi și profesori, ci și pentru cel dintre elevi și părinți), pericolul
de a adânci prăpastia dintre clasele sociale, discriminarea pe motive de
funcții sau bani (în special, în ceea ce privește raportul dintre elevi ori pe
cel dintre părinți și profesori).
Finalul cu Gaudeamus Igitur,
puternic intonat în boxe, cu versurile traduse, proiectate alb pe alb (soluție
regizorală ingenioasă) creează un moment de ironie și perplexitate, exprimate
și pe chipurile actorilor tăcuți, așezați la masă cu față înspre public, mai
puțin Cristi (trăiască deci profesorii, elevii, școala și cei ce [își]pun întrebări).
Decorul minimalist se compune din șapte scaune ergonomice de birou, o masă portocalie
și panoul de proiecție din fundal. Elementele de scenografie sunt realiste și
aduc un plus de comic montării, configurând astfel soluțiile de regie: alinierea
icoanelor de portmoneu, pe care jură stânjeniți/deranjați elevii; paharele din
plastic cu apă minerală, majoritatea fiind folosite ulterior ca scrumiere; listarea
postărilor din grup, un maldăr de foi însoțite de legenda acronimelor folosite pe
internet, tradusă, recitată șnur, peste discuția-conflict din prim-plan, dezbaterea
absurdă din rândul profesorilor privind posibilitatea investigării gravității
faptelor elevilor camuflați sub pseudonime, contabilizând strict cantitativ
numărul de postări/like-uri spre a le înscrie într-un tabel.
(Antisocial, un spectacol de Bogdan
Georgescu, distribuția: Cristina Blaga, Paul Bondane, Anton Balint, Călin
Mihail Roajdă, Alexandra Șerban, Cristian Timbuș, Maria Tomoiagă, o coproducție
Teatrul Național ”Radu Stanca” Sibiu și Universitatea ”Lucian Blaga” Sibiu,
Sala Uzina cu Teatru, TNI, în cadrul turneului național Manifest pentru dialog, 8 noiembrie 2015)
Dana Tabrea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu