Am ajuns să cred tot mai mult în punerile în scenă care au la bază un text
scris chiar de regizor, cu alte cuvinte în spectacolele de autor. Ion Sapdaru
nu e la prima montare pe un text propriu, după cum nu e nici la primul
spectacol care ia în atenție problemele tinerei generații și nici măcar la
primul spectacol dedicat memoriei actorului Mircea Toma Moraru, deci se află
cumva pe terenul și în elementul său cu noua premieră Freelancer Story. Autorul e un mucalit și cultivă un comic de
limbaj aparte (”untură de bursuc”, ”boboșneața”), iar spectacolul prinde foarte
bine la public.
Elementul de noutate îl aduce, plecând de la locul unde se desfășoară
spectacolul (Sala Studio) o răsturnare de planuri – actorii joacă pe gradenele
unde de obicei sunt poziționate scaunele spectatorilor, deci în sală, iar publicul
este mutat jos, în scenă. Ca și cum nu ar fi fost de-ajuns, spațiul de-acum
scenic este tapetat cu oglinzi peste care sunt lipite afișe, însă proiecția
rămâne posibilă; scenele principale sunt jucate pe toate cele trei nivele ale
gradenelor, în timp ce momentele de legătură dintre scenele cu protagoniștii
(conversațiile telefonice cu mamele lor) se desfășoară pe ultimul nivel. Decorul
este realist (un aragaz, un fotoliu, o cabină de machiaj etc.), costumele contribuind
ceva mai mult la atmosfera spectacolului ce nu se dorește una melodramatică, ci
parodică, teatrală, însă credibilă. Sub gradene se află o mulțime de obiecte de
recuzită teatrală, dintre care unele sunt folosite pe parcursul spectacolului.
Regizoral, de la actori se cere/obține teatralism, uneori în notă parodică
(Cosmin Maxim), alteori ușor șarjat (Livia Iorga), uneori în cheie comică (Anne
Marie Chertic), alteori în bună tradiție stanislavskiană a folosirii memoriei
emoționale în crearea unor stări cerute de rol (Alexandra Bandac).
Până la urmă, povestea prinde contur din dialogurile dintre cei doi actori,
el nemulțumit de cariera la un teatru de păpuși, iar ea aflată la finalul unui
contract pe perioadă determinată, neprelungit pentru că ar fi ”grasă și
netalentată”. Freelancerii Mișu și Lori încearcă să câștige bani ca statui
vivante în Piața San Marco, după care decid să înființeze o companie proprie,
lucrând în spațiul unui teatru de provincie spectacolul Shakespeare versus Shakespeare, sub regia lui. Dinamismul tinerilor
actori în rolurile principale, carisma scenică a lui Cosmin Maxim și spontaneitatea
Alexandrei Bandac susțin spectacolul, fără a neglija nici cele două roluri secundare
introduse pentru a asigura legătura dintre scene (șarmul Liviei Iorga, și nonșalanța
și comicul degajate din prestația Annei Marie Chertic).
Pentru a evita formula deja uzitată a teatrului în teatru, Ion Sapdaru
recurge la două artificii. Pe de o parte, folosește foarte multe inversări: mutatis mutandis, se încearcă o replică
autohtonă și locală a dramei din Love
Story, numai că cel ce moare e el (iar nu ea), împușcat de un gardian
italian. Am senzația că rolurile mamelor s-ar fi potrivit mai bine invers, el
fiind considerat provincial, însă acest lucru nu reiese nici din jocul lui
Cosmin Maxim și nici din observațiile pertinente pe care personajul interpretat
de el i le face mereu Laurei. Acțiunile scenice redate prin dialoguri sunt
destul de fragmentare și ușor contradictorii: aflând că iubita lui e
însărcinată, Mișu bravează cerând noaptea directorului teatrului bani pentru a
sărbători evenimentul, amenințând cu incendierea teatrului, un act rebel, urmat
de un altul (ieșirea din teatru dezbrăcați, la somația poliției alertate), acestea
punând capăt scurtei lor cariere de artiști întreprinzători. Apoi îl regăsim pe
el în închisoare, primind vizita Laurei și serbând prin Skype ziua fetiței lor aflată în țară în grija mamei ei. Motivul încarcerării
ar fi acela că i-a luat apărarea Laurei pe când își încercau norocul ca statui
vivante în Veneția (or, asta a fost la începutul piesei).
Cel de-al doilea artificiu la care recurge Ion Sapdaru e demascarea
teatralității. Se joacă teatral, dar la vedere (remarcile pe care Mișu/Cosmin
Maxim le face privitor la Lori/Alexandra Bandac) sau ostentativ, frizând
ridicolul și parodicul (mamele, Cosmin Maxim). În acest sens funcționează scena
mediană în care el îi povestește ei trei vise în care i s-a înfățișat Toma
Caragiu singur sau însoțit de Emil Botta, printre altele profețind uniunea
celor doi și nașterea unui fiu pe care să-l cheme tot Toma, și care avea să
devină actor. Acum intervine momentul de aducere în discuție a regretatului
Toma Moraru și, departe de a fi tratat melodramatic, este condus înspre
registrul parodic, plusând pe condiția mizeră a actorului tânăr. La fel, ultima
scenă este dată în vileag de chiar protagonistul ei ca fiind cam
”rocambolescă”. Ea a reușit în cele din urmă ca actriță, numai că el trăiește
încă în mintea ei (la 7 ani de când s-au cunoscut și 2 de la moartea lui). Prezența
lui Cosmin Maxim în scenă îmbrăcat doar într-o trenă transparentă pătată de
sânge, cu lenjerie de culoarea corpului (pe model german), cu aripi de înger în
spate și mănuși roșii reprezintă nota rocambolescă dată pe față. În plus, sunt
inerente textului comentarii privind posibilitățile de joc ale actorilor, de la
Statuia Libertății verde coclit și un Dracula pe care caninii de plastic îl fac
inaudibil, și până la obiecțiile critice pe care Mișu i le face Laurei.
O actriță tenace încă freelancer
(dar cu prejudecăți în privința actorilor care nu au la dispoziție o ”scândură”
oficială, jucând de nevoie în spectacole de bar) și un actor angajat la TNI
(dar care își amintește ușor nostalgic și amuzat de vremurile începutului
teatral când banii erau insuficienți) s-au întâlnit într-un spectacol în care încearcă
în mod fericit să nu se joace pe ei înșiși. Alături de un regizor care a scris
un text în care își dă în vileag unele idiosincrazii și prejudecăți personale,
ironizând și autoironizându-se. Poate că posteritatea se va întreba, de
exemplu, cine e ”dramaturgul local” la
care se face aluzie, cel care scrie piese de teatru prin care dă replici marilor
dramaturgi și își recenzează propriile spectacole. Sau poate că urmașii vor
alege, la limita dintre realism și fantezie, fantezia din text. Și realismul
curat, care le-ar putea spune ceva despre viața actorilor freelance de astăzi.
Un singur lucru trebuie reținut: a existat un actor pe nume Mircea Toma
Moraru, cu care Ion Sapdaru a colaborat foarte mult și de la dispariția
prematură a căruia pleacă ideea acestui spectacol, punând problemele responsabilității
regizorului față de actor, a profesorului de teatru față de student și a școlilor
de teatru față de numărul absolvenților lansați pe piață.
(Freelancer Story de Ion Sapdaru,
regia: Ion Sapdaru, distribuția: Cosmin Maxim/Mihai Marin, Alexandra
Bandac/Laura Pădurean, Anne Marie Chertic/Mama lui Mihai, Livia Iorga/Mama
Laurei, vocile înregistrate: Adrian Marele și Natalia Mîndru, scenografia:
Alina Dincă Pușcașu, premiera: 30 ianuarie 2016, Sala Studio ”Teofil Vâlcu”,
Teatrul Național ”Vasile Alecsandri” Iași)
Dana Tabrea
http://dyntabu.blogspot.ro/2016/02/un-spectacol-dedicat-memoriei-actorului.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu