Prin cel mai recent spectacol al său de la TMT, regizorul Radu Afrim anunță
un ”tablou” naiv, un schimb de roluri între actori și spectatori, dar ne pune
în fața unei capodopere suprarealiste, filmice, metateatrale.
Spectatori este: un spectacol total – îi sunt inerente atât
intențiile (povestite în prolog), cât și realizările regizorale (film la scenă
deschisă); un spectacol viu (spectatorul are de fiecare dată senzația că e unic,
deoarece îl/o privește, ajungând
protagonist, apoi că suprarealitatea se creează odată cu el/ea, prin ochii săi,
devenind coautor); filmic (succesiune de cadre de tip cinematografic); simfonic
(simetric, de o circularitate impecabilă); metateatru în teatru (o meditație
asupra teatrului prin show, iar nu în
cuvinte) – o ars poetica regizorală.
Întregul spațiu audiovizual afrimian e prezent, întregit printr-o coregrafie
dezinvoltă, în același timp minuțios lucrată și executată.
În același timp teatru dramatic, dar dincolo de acesta: teatrul imită viața,
sub forma unui teatru de culise în teatru degajat de aristotelism, dar o și
recreează cu ”spectatorii” pentru spectatori, dovedind că ”viața bate teatrul”.
Deopotrivă iluzie și dezvrăjire paradoxal hipnotică, fragmentar, totuși coeziv,
la limita dintre teatru și performance. De cele mai multe ori mizând pe
autoreferențialitate ironică (autoparodierea onirismului afrimian) – ”regizorul
mort” (Bandi András Zsolt) aplecat cu mirror
ball-ul atârnat de gât în fața ”divei” plină de ”amatorism” și ridicol (Szász Enikő),
sau ”actrița” în costum roz mulat, imprimat cu căpșuni (Tar Mόnika), o altfel
de Lili (Mai întâi te naști),
povestindu-și coșmarul cu spectatorii care o ignoră (pe fondul unei coregrafii
schematizate cu ”spectatorii” din profil). Întregul show este ludic, dar trebuie privit cu seriozitate. Ca replică la
motivul shakespearian al lumii ca scenă: sala de spectacol ascunde/dezvăluie viața, ”clocotul
vieții”.
Cândva, a privi spectacolul din culise era un privilegiu acordat
apropiaților. De la început, este acceptată convenția teatrală: fiecare
spectator este unicul ”mărturisitor”, rătăcit în culisele teatrului, privind
scaunul simplu de lemn din spatele cortinei trase, apoi pe comedianul
neconvingător. Actorii sunt spectatori, iar când redevin actori îi putem privi
doar din spate. E o ironie la invazia de teatru interactiv și la
artificialitatea acestui tip de teatru, de cele mai multe ori.
În fața acestui ”martor” se derulează cadre haioase din sală sau de la
repetiții, înregistrate de-a lungul timpului pe o peliculă imaginară, prinzând
și idilele din culise, frustrările divelor, bârfele despre plasatoarea
teatrului, cu alte cuvinte viața întregului personal al unui teatru surprins cu
garda jos. Dublul chip (mască) al femeii-pasăre (Éder Enikő), urmând coregrafia
ritmică, realizează ieșiri din convenția (monodrama lui Moricz Zsigmond)
instalată în convenția afrimiană. Discursul ei s-ar putea foarte bine mula
pentru spectatorii reali (”Ați plătit bilet pentru un spectacol imaginar”).
Constructul spectacular este piramidal: un crescendo de cadre (anunțat în
intenții), în vârf – o succesiune rapidă de frame-uri,
legate prin deschideri și închideri repetate ale cortinei, culminând cu un
tablou ce le înglobează – show-ul in nuce proiectat în imaginația ”regizorului”
într-o pauză de la repetiția cu ”diva” necorespunzând cerințelor de coregrafie,
și un descrescendo înspre imaginea de final care explică enigma din monologul
femeii în rochia cu spatele gol/Baczó Tünde (femeia la mașina de cusut din
fotografia funerară fusese costumiera unui teatru din sud).
Show-ul in nuce, rezolvat
prin soluții regizorale ingenioase, excentrice e un colaj suprarealist, cuprinzând
detalii incredibile, de nedescris: nud cu trandafir în dinți și corb mascându-i penisul, pictorița nudului/corbului, roșcata cu păr electrizat, tânărul îmbrăcat în
drapelul US escaladând sala, vampa cu biciul și adoratorul, masaj și natură umană moartă în travesti, doi
ciudați jucându-se cu o minge, alți doi privind ca tembelii la un TV demodat,
scufundătorul, sirena, efecte fumigene.
Excelent se conturează prin spectacol o incursiune filmică în istoria teatrului.
Trecutul înseamnă ”teatru mort”, ”film mut”, recital (un comedian rigid, cu un
corb pe umăr, care ar fi mai viu și mai excentric nud, într-o natură moartă cu
corb acoperindu-i sexul și o floare în dinți/Vass Richard). Teatrul prezentului
apare ca actualizare scenică prin dans și song a teatrului clasic tratat cu
mijloace învechite de alții – referință la Trei
surori – trei băbuțe pitoresc gârbovite, vampiri în compoziții actoricești
accentuate (”Nu vom mai pleca niciodată la Moscova”, Magyari Etelka, Tokai
Andrea, Baczó Tünde), legate prin fire de ”rădăcină” – samovarul, de unde se
desprind într-un moment coregrafico-muzical frenetic în care li se alătură
”spectatorii”/soldații ruși, zombi (& ”Fuck Moscow”).
Teatrul viitorului ca teatru virtual e o secvență genială în spectacol.
”Actorul”/Balázs Attila își joacă rolul pe celular, cu spatele la ”spectatorii”
care îi trimit feedback prin line-uri
de chat și emoticons (ca un joc de șah computerizat, cu mutările vizibile pe
ecranul de proiecție). Prestația actoricească online și raportul indirect
actor-spectator pun în discuție performance-urile
contemporane bazate pe tehnologie și ridică serioase probleme privind teatrul
viitorului.
Revigorarea teatrului contemporan constituie principala problemă.
Sintactica filmică, prin cadre alternative sau simultane, e concentrată în
jurul unei semantici metateatrale, scenele relevând una sau mai multe aluzii
ironice, comic-grotești la (im)posibilitățile teatrului contemporan: 1. moarte(a unei foste balerine) în direct (Sleeping
Beauty); 2. improvizație (de teatru al cruzimii) dirijată – Scufița roșie, actualizată de ”noul
regizor”/Csata Zsolt, cu urs/Lukács Szilárd, travesti/Vass Richard și schimb de
roluri de putere, reluând ”actul doi” pentru criticul absent; 3. coincidență fericită –
momentul cu Frida Kahlo (Simó Emese) și dublura (Magyari Etelka), ”noul regizor”
telefonând febril pentru a o înlocui pe prima interpretă, venirea replicii,
dansul lor neașteptat, iar reușita durează cât o viață de om (hiperbolă
artistică și ironie, spectatorul copil urmărind prima repetiție, iar
spectatorul în vârstă/bunicul rezultatul obținut fără voie de ”noul regizor”
hipster); 4. teatrul ca viață ecranată de imagine (femeia cu țigara/ Éder Enikő),
poem scenic, uneori surogat de viață; 5. repetiție de teatru cu spectator
neașteptat (femeia de serviciu); 6. teatru-concert rock etc.
Un veritabil delir e momentul ce afirmă teatrul contemporan ca paradox și
contradicție: micul geniu/Balázs Márk cântă la pian pentru un ”public” în
ținută office, în mijlocul
”spectatorilor” s-a strecurat Mickey Mouse (mască), pentru ca în secunda următoare
să apară o vedetă glamour de mahala
cu un grătar/Tokai Andrea, împărțind mici cu muștar pe ritmuri lăutărești,
adecvate noii situații, iar ”spectatorii” își scot cămășile și hainele de la
costume, ieșind în față și dansând, în timp ce micul geniu mimează pe silent la pianină, iar proiecțiile de pe
fundal sunt abstracte.
(Detalii naive, total lipsite de
profunzime din viața și moartea unor spectatori, scenariul și regia: Radu
Afrim, scenografia: Irina Moscu, coregrafia: Baczό Tünde, aranjament muzical:
Kiss Attila, video: Electronic Resistance, asistenți regie: Magyari Etelka, Tar
Mόnika, asistent scenograf: Elena Gheorghe, distribuția: Aszalos Géza, Baczó
Tünde, Balázs Attila, Bandi András Zsolt, Borbély B. Emília, Csata Zsolt, Éder
Enikő, Fall Ilona, Kiss Attila, Kocsárdi Levente, Lőrincz Rita, Lukács Szilárd,
Magyari Etelka, Mátray László, Mátyás Zsolt Imre, Molnár Bence, Molnos András
Csaba, Simó Emese, Szász Enikő, Szilágyi Olga, Tar Mónika, Tokai Andrea, și
Vass Richárd, alături de Balázs Márk , Czumbil Marika, Jakab Tamás și Leca
Maria, Teatrul Maghiar de Stat „Csiky Gergely” Timișoara, premiera: 12
februarie 2016)
Dana Tabrea
http://dyntabu.blogspot.ro/2016/02/o-ars-poetica-regizorala-radu-afrim-i.html
(to be continued)
photo credits: Biro Marton
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu