O ars poetica regizorală. Radu Afrim (II)

În era performance-urilor și a instalațiilor, Radu Afrim nu își propune să dea o operă statuară (”teatru de artă”), ci face din teatru un show viu – armonizând cu succes textul, sunetul, dansul și imaginea –, eliberator de prejudecăți și tabuuri, electrizant. Mai mult, își previne auditoriul în prolog să nu se aștepte la vreun ”sistem filosofic”. Întoarcerea atenției dinspre teatralitatea textului înspre dramatizarea spectatorilor este mijlocită de ”spectatorii” în oglindă, cotiturii performative a teatrului postdramatic urmându-i turnura înspre un teatru post-postdramatic. 

Regizorul deschide noi orizonturi în planul esteticii teatrale contemporane, printr-un spectacol de autor ce nu exclude teatrul devised. El își montează propriul text, cuprinzând elemente inspirate din viața petrecută în lumea teatrului, dar și elemente suprarealiste construite în imaginație, având sau nu un suport real, și care nu pot fi interpretate simbolic, lucru precizat în scenariu, astfel că firul director al oricărei critici e inerent textului/spectacolului. Nu este exclus teatrul devised deoarece pe anumite secvențe textul e rezultatul adaptării la context – teatru, actori, sau repetiții –, iar scenele fără text sunt rezultatul colaborării cu echipa (un exercițiu ludic pe care Afrim l-a practicat adesea în elaborarea spectacolelor sale).

În afară de povestitoarea din cabină de la început (prologul), de cele două monologuri de bază plasate strategic la extreme (”spectatoarea” în rochie cu spatele gol și ”actorul” contrariat, devenind storytelleri), de alte câteva minimonologuri (coșmarul) și de relatarea ”regizorului” (pe derularea show-ului in nuce), actorii nu au foarte multe line-uri. O dovadă că textul a fost dintotdeauna un pretext. Monologurile, dublate de happening-urile din ”sala de spectacol”, sunt animate prin coregrafie și song, comedie poznașă, (auto)ironizări, ridiculizări, parodieri, cu ingeniozitate.

Două săli de spectacol sunt plasate față în față/în oglindă: de o parte, sala TMT, de cealaltă sala 5/7 (35 de locuri pe gradene), simetrică, modernă, cu scaune roșii cu mânere negre de plastic, două uși roșii cu mânerele spre interior (deschidere dreapta-stânga), prevăzute cu geamuri mici, rotunde, mascate,  central, în partea superioară. Plecând de la decorul schematic (Irina Moscu), micul ecran de proiecție longitudinal de fundal, din spatele ”spectatorilor”, și luminile de sub gradene redau stările lor de spirit, feedbackul (roșu – entuziasm, albastru – indiferență, iar din combinarea celor două, violet – incandescență și înfiorare). Cortina roșie are rol teatral, despărțind micul spațiu din fața ”spectatorilor” de ”scândura”  rămasă în culise – scenă pentru spectatorii reali. Dar cortina are și rol filmic: printr-o succesiune rapidă de deschideri și închideri, făcând legătura dintre frame-urile din show-ul in nuce. Nu lipsesc nici cele nici două ieșiri și nici hidrantul (aluzii actuale la consecințele fenomenului Colectiv); iar alte câteva detalii scenografice (spații folosite cu actorii) ne conving de faptul că viața din culise mijlocește apropierea de pulsația scenică.

Timpul show-ului este prezentul continuu, evenimentele din ”scenă” se petrec hic et nunc. Atitudinea sugerată de convenție fiind: sunt spectator, am locul 34, de exemplu, și de aici încolo orice devine posibil pe durata spectacolului. Vocea narativă comentează anumite aspecte despre toate acestea, ieșind din convenție, ironizând-o. Aceasta e direcția în care se desfășoară întregul scenariu afrimian, cu schimbări de situație și ironizări inclusiv ale spectacolului în curs (cum ar fi, tendințele actuale ale teatrului – minimalismul decorului), naratorul devenind supranarator.

Fiecărui actor îi sunt atribuite o multitudine de roluri. Subsumate unor categorii estetice diferite, compozițiile pun accent pe corporalitatea actorului – balerina de 120 de ani (comic-grotesc), protagonistele din Trei surori în cele două ipostaze diferite (grotesc și bizar), ”actrița” din coșmar (ridicol-hilar), respectiv femeia cu rochia cu spatele gol (sublim). Personajele nu individualizează caractere, ci sunt mai degrabă instanțe narative interschimbabile (actor-regizor/autor-spectator), transpuse în solouri instrumentale sau monologuri, coruri vocale sau coregrafice, band, duete, triouri. Acestea sunt expresia unor autoreferințe (”regizorul”) ori a unor referințe culturale (Moricz Zsigmond, Anton P. Cehov, Frida Kahlo, Maurice Ravel, Mozart, Edgar Allan Poe etc.), dintre care unele extrem de subtile. De asemenea, sunt redați eroi de film ori de desen animat (Mickey Mouse, Muppets, Superman).

Spectacolul este astfel construit încât trimiterile să vizeze un public eterogen, fără vârstă. Copiii râd. Spectatorii văd prin ochii ”spectatorilor” surpriza pe care le-a pregătit-o supranaratorul (spectacolul continuând încă o oră și jumătate peste ora și jumătate anunțată în prolog). De aceea, predomină proiecțiile cu ochi/privire. Dar nu numai: sâni, gif floral, clip cu Frida Kahlo etc.

Dincolo de band, mixul sonor este de o varietate uluitoare – atât live, cât și coloană sonoră înregistrată, instrumental, dar și vocal; acesta include pian, chitară rece, dar și electrică, cajon modern, acordeon, tamburină; diversitatea se regăsește și în coregrafie (Baczό Tünde), trupa este excelentă la toate nivelurile (vocal, coregrafic, actoricesc).

Monologul ultim demonstrează pe viu cum teatrul este fior, frison, emoție. Iar suprarealismul e la apogeu (realitate aparentă - bizarerie și incredibil). Principalele calități ale textului/spectacolului lui Afrim sunt imprevizibilitatea și misterul. Storytelling-ul unui ”actor”, jucând într-un spectacol regizat de o lesbiană în nord, constând dintr-un monolog susținut de un coleg de-al său complet dezbrăcat, el neavând decât o prestație episodică, fapt care îi conferă posibilitatea să observe spectatorii, e în aparență prozaic, păcălind prin acumulare de detalii. Până când ”actorul” (Csata Zsolt) descrie sala pe jumătate goală, personajele/”spectatorii” și locurile libere dintre ei. Pentru a afla că locurile rămase aparțineau rudelor spectatorilor care nu mai erau în viață, dar pe care aceștia i-au abonat până la sfârșitul vieții lor. Spre a fi împreună în sala de teatru. Apoi cele două uși simetrice se deschid și absenții vin să își reia locurile, alături de cei vii (pe relatarea actorului). Morți și vii împreună, fericiți, în cadre fabuloase, încărcate de energie. Cu o excepție (o femeie elegantă singură). Apoi, din nou, destrămare totală.

 O copleșitoare melancolie (legătura dintre lumea vizibilă și cea invizibilă) încheie un spectacol copleșitor. Iar imaginea femeii la mașina de cusut, de pe fotografia de mormânt, închide cercul.

Prin Spectatori, un colaj suprarealist într-un film la scenă deschisă, un (meta)teatru (referințele, repetițiile/work in progress la vedere, culisele) în teatru (cu actorii TMT) în teatru (pentru spectatorii reali care privesc prin ”spectatori”/actori), Radu Afrim ne poartă printr-o varietate de stări contrastante ce definesc teatrul în termenii esteticii contemporane: tragicomicul, absurdul tragic, comedia, comicul grotesc, melancolia.

(Detalii naive, total lipsite de profunzime din viața și moartea unor spectatori, scenariul și regia: Radu Afrim, scenografia: Irina Moscu, coregrafia: Baczό Tünde, aranjament muzical: Kiss Attila, video: Electronic Resistance, asistenți regie: Magyari Etelka, Tar Mόnika, asistent scenograf: Elena Gheorghe, distribuția: Aszalos Géza, Baczó Tünde, Balázs Attila, Bandi András Zsolt, Borbély B. Emília, Csata Zsolt, Éder Enikő, Fall Ilona, Kiss Attila, Kocsárdi Levente, Lőrincz Rita, Lukács Szilárd, Magyari Etelka, Mátray László, Mátyás Zsolt Imre, Molnár Bence, Molnos András Csaba, Simó Emese, Szász Enikő, Szilágyi Olga, Tar Mónika, Tokai Andrea, și Vass Richárd, alături de Balázs Márk , Czumbil Marika, Jakab Tamás și Leca Maria, Teatrul Maghiar de Stat „Csiky Gergely” Timișoara, premiera: 12 februarie 2016)

Dana Țabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2016/02/o-ars-poetica-regizorala-radu-afrim-ii.html

photo credits: Biro Marton