O tragedie contemporană

Prin spectacolul Exploziv, Elise Wilk și Andrei Măjeri își propun o actualizare a Bacantelor de Euripide – o provocare pentru dramaturg, o preocupare mai veche a regizorului care a adaptat această tragedie antică în studenție. Deși doar unele dintre personaje sunt reasumate în termeni contemporani (Penteu, regele Tebei, devenit șeful clasei și Agave, fiica lui Cadmos, întemeietorul Tebei, acum psiholoaga școlii, și Dionysos, aici Denis, un elev inteligent, dar indisciplinat), putem să completăm puzzle-ul dramaturgico-regizoral: Directorul ar fi Corifeul, iar Femeia de serviciu – profetul Tiresias care a luat conform mitologiei înfățișare de femeie, în timp ce elevii (băieți și fete deopotrivă, distribuiți simetric, în total opt) sunt menadele. La rigoare, adoratoarele lui Dionysos, bacantele, sunt colegele de clasă ale elevului rebel, transferat disciplinar de la un alt liceu, acestea căutându-i peste tot prezența, dar, în egală măsură, colegii seduși de nonconformismul lui Denis.

Fiecare scenă are un protagonist (Femeia de serviciu, Directorul, Agave, Penteu) care devine storyteller, ceilalți intervenind cu replici însoțite de acțiuni scenice (prin care tehnica storytelling-ului este dinamizată) sau cu diverse inserturi textuale, ilustrând sau completând intriga. Astfel că montarea devine o tragedie contemporană formată dintr-o suită de replici și acțiuni suprapuse peste storytelling, un joc al redistribuirii personajelor (principal în scena în care e storyteller, intervenind episodic în scena în care alt personaj e storyteller). Spectacolul îmbină realismul (spre hiperrealism) cu onirismul, având deschideri psihanalitice. Multe roluri sunt de compoziție, unele duble.

Doi dintre elevi sunt particularizați ca etnie (un afro-american și un evreu), o elevă vorbește pe alocuri în spaniolă, asemenea soluții sugerând că liceul unde se petrece acțiunea ar putea fi oriunde, mai mult – orice, Denis reprezentând fermentul, explozibilul și ”liniștea dinaintea furtunii” din subconștientul oricărui om. Încetul cu încetul, dorințe, frustrări, temeri latente (visele personajelor) sunt descătușate de semizeu, într-un fel sau altul toți ajungând captivi fascinației exercitate de acesta. Fetele se îndrăgostesc de el. Psiholoaga școlii, devenind din psihoterapeut victimă, este ademenită să facă ceva ieșit din comun, pentru a evada din monotonia vieții de familie și din cauza temerilor privind înaintarea în vârstă, neglijându-și fiul, ceea ce ar putea echivala cu o sacrificare a lui, deoarece a apelat-o în seara în care s-a sinucis, dar ea a fost prea ocupată pentru a-i răspunde. Toți colegii îl urmează pe Denis în actele sale rebele împotriva Directorului și îi invalidează autoritatea de lider lui Penteu. Ba chiar îl transformă, Penteu ajungând să predea și el o foaie de hârtie goală la testul de la biologie – mereu fusese un fiu supus și un elev model, dar în sinea sa nutrea dorința de a-și găsi propria individualitate.

Singura asupra căreia farmecul lui Dionysos nu are efect e Femeia de serviciu, un depozitar viu de prejudecăți de tip folcloristic (”Spune-mi ce ai în coșul de gunoi ca să îți spun cine ești” sau ”Dezordine în casă înseamnă dezordine în viață”) care are presentimentul că venirea noului elev va avea consecințe nefaste. În rest, ceilalți sunt vrăjiți în momentele dionisiace când Andrei Măjeri intervine prin soluții regizorale, în același timp coregrafico-muzicale (tot el semnează mișcarea scenică și alege ilustrația muzicală).

Subjugarea Directorului de către Denis decupează textul printr-un prim moment coregrafico-muzical, avându-i ca protagoniști pe cei doi, într-un soi de duel slow motion pe melodia Summer Wine, lumina rece fiind înlocuită prin limelight. Agave este sedusă în etape, conversațional, prin trezirea deopotrivă a simpatiei, empatiei (fiul ei are aceeași vârstă cu Denis), dar și a adolescentei, apoi a divei din ea. Până și Penteu este atras instinctiv (alături de ceilalți) într-un alt moment dionisiac în care predomină lumina roșie, se dansează pe TNT (AC/DC) și se lansează confetti, după care rămâne descumpănit și se retrage. Al treilea moment dionisiac introduce un spațiu vizual la limita dintre albastru, roșu și violet, și semnează pactul tuturor cu Dionysos (pe melodia You’re the one that I want).

Momente coregrafice desăvârșite (roata umană, dansul lui Dionysos din final), sincronizări milimetrice în materie de mișcare scenică fac loc unor momente parodice. De exemplu, jocurile de lumini se sting într-un Gaudeamus improvizat de Ioana Manciu. Andrei Măjeri jonglează pe granița fină dintre implicare și detașare spectaculară, ajungând la echilibru în momentele din final. Raportul mamă (severă) – fiu (docil, dar măcinat de neputința de a-și afirma personalitatea) este dramatic, entuziasmul ei aproape juvenil e redat în contrast cu disperarea lui, iar Penteu își povestește propria sinucidere, în timp ce Agave își relatează întâlnirea ratată cu Denis. Simultan, pe fundal, de după decorul devenit transparent, colegii privesc impasibili ecranul telefonului mobil. Per ansamblu, raportul implicare-detașare este tradus prin asocieri de tipul exuberanță-indiferență, ridicol-gravitate.

Imnul Abide with me deschide un moment de meditație tristă. Spațiul vizual redevine albastru, iar Agave primește sacourile colegilor lui Penteu ce l-au adorat pe Dionysos. Ea e prima vinovată, însă crima e involuntară. Restituind sacourile, Agave recunoaște cu amărăciune efectul cathartic pe care moartea fiului l-a avut asupra sa: ”Acum nu-mi mai e frică de visul în care înot în larg și mă întorc la țărm bătrână”. În această tragedie contemporană, Penteu își eliberează mama de coșmarurile subconștientului prin sinuciderea sa. Penteu este plâns și apoi uitat, conform principiului lumii supuse temporalității ireversibile: totul lasă urme, dar într-un final urmele se șterg. Însuși Denis este învins: un dans convulsiv, pe ritmuri de bătăi de inimă, îi reafirmă lui Dionysos umanitatea, în timp ce foștii adoratori își butonează celularele cu spatele la el (Cătălin Miculeasa e foarte bun pe mișcare scenică). În „cetatea” nonspirituală, noul zeu este tehnologia.

Decorul este mobil, funcțional – servind drept baie, sală de clasă, cabinet psihologic, vestiare etc., sugerând balconul de unde se aruncă Penteu, în același timp catedra simulând automobilul etc. Costumele sunt uniforme școlare mai inedite (sacouri în dungi gri cu bleumarin și fuste plisate bleumarin pentru fete, sacouri bleumarin și pantaloni în dungi gri cu bleumarin pentru băieți), costumul Directorului e comun, maro, iar toaletele psiholoagei urmează cursul transformărilor prin care trece femeia din ea și multitudinea de ipostaze prin care trece actrița Natașa Raab. 

(Exploziv de Elise Wilk, regia: Andrei Măjeri, scenografia: Alexandra Panaite, distribuția: Natașa Raab/Psiholoaga școlii, Alex Calangiu/Penteu, Cătălin Miculeasa/Denis, Marian Politic/Directorul, Raluca Păun/Femeia de serviciu&Fata trendy, Romanița Ionescu/Fata frumoasă, Monica Ardeleanu/Fata deprimată, Ioana Florentina Manciu/Fata premiantă, Ștefan Cepoi/Băiatul bătăuș, Andrei Ștefănescu/Băiatul trist, premiera: 16 ianuarie 2016, Teatrul Național ”Marin Sorescu” Craiova)

Dana Țabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2016/02/o-tragedie-contemporana.html