Rugăciunea artistului contemporan

Din diverse posturi, vizând raportul său creator, critic sau comercial cu arta (artist propriu-zis, curator, galerist, student), se iese la rampă cu o rugăciune adecvată fiecăruia dintre rolurile enumerate, în cadrul performance-ului Mai întâi ca farsă, apoi ca tragedie, realizat de Dan Acostioaei. În primă instanță, e vorba de o ”farsă” religioasă, simulând intrarea spectatorilor într-un spațiu sacru (identificat de organizatori ca fiind cupola întoarsă a unei biserici creștin ortodoxe sau, la limită, chiar o icoană aurită). Toată lumea poartă în picioare acoperitori de încălțăminte de unică folosință, pentru a nu lăsa urme pe suprafața lucioasă, dar creând o distanță destul de stridentă între sacralitatea care pare că ne-a absorbit și propriile noastre corpuri. Podeaua aurie cu proprietăți reflexive, ca o oglindă în care suntem invitați să pășim, dezvăluie faptul că performerii sau mărturisitorii urmează să ne pomenească, cu alte cuvinte că, inevitabil, ne vom (re)găsi undeva în rugăciunile-monolog ale studenților de la Universitatea de Arte, ale curatorului, ale artistului sau ale galeristului.

În al doilea rând, performance-ul e cât se poate de grav (”tragedie”), lucru care se poate observa din imobilitatea prestatorilor de rugăciune, intermediari între noi și noi înșine, livrând cu seriozitate mesajul, acceptând convenția destul de greu de digerat inițial (primul impuls, cel mai natural, este de a râde, sau se poate reacționa prin perplexitate, după care, inevitabil, cazi încet-încet pe gânduri), foarte ușor de asimilat dacă te lași în voia modalităților de rostire, a imagisticii specifice, a simulării foarte reușite, a mirosului de smirnă pe care creierul îl detectează ca fiind legat de ceea ce se întâmplă acolo, semnul cel mai clar că actul religios este o experiență de transpunere a omului într-un spațiu și o temporalitate diferite, pe care însă astăzi nu le putem separa de domeniul pragmatic. Utilitatea rugăciunii, adresată unei forțe superioare, exterioare omului, iar la limită unei ”supraconștiințe” (”judecător al conștiinței”), nu mai admite supralicitarea actului religios.

La limita dintre sacru și profan, laic și religios, discursul se modulează pe participanții care vin la un performance artistic, pentru a se trezi antrenați într-un scenariu pastoral, de aici forța de happening a spectacolului. Cu atât mai mult cu cât live stream-ul sau înregistrarea nu vor avea niciodată impactul primei dăți, asupra celor prezenți la eveniment. Ulterior, participanții vor beneficia de o înregistrare audio, pe fondul căreia expoziția minimalistă poate fi vizionată. Pentru ca mai apoi, o înregistrare video să devină disponibilă în cadrul galeriei deschise vizitatorilor, însă cred că instinctul de turmă, de reacționa în lanț, și de a se lăsa manipulați, este mult mai pregnant în cazul variantei audio.

Efectul de prezență nu exclude absența de spirit a celor fizic prezenți, exact ca într-un spațiu oarecare dedicat rugăciunii, sau ca în cazul oricărui contemporan care cere chestiuni palpabile (bani, proiecte, bienale, succes etc.), folosindu-se, fără scrupule, de un ritual ce depășește obiectul mesajului său. La urma urmelor, ”In God we trust” și ”Lord, give us money”. Cel mai șocant moment din spectacol nu e acesta în care se invocă lucruri precise, nici cel în care Crezul ia forma unei glorificări a figurilor celebre, a unor nume remarcabile pentru artă sau filosofie, și nici măcar mimarea rugăciunilor sau a predicilor. Ci finalul. Când rugăciunea inimii este strivită, ireversibil, de pragmatismul contemporan. Pentru că între forța acestei rugăciuni și utilizarea ei concretă, se instalează o opoziție infinită. Lucru pe care nu-l înțeleg toți acei oameni care folosesc spiritualitatea pentru a-și atinge obiectivele pragmatice, fie că aparțin Bisericii, fie că sunt ”rugători” de ocazie. De aceea, performance-ul poate fi privit și ca o ironizare a acestor situații jenante, dar și ca o reluare de pe bazele artei a distrugerii comerțului cu spiritualitate care înjosesc Templul.

Dacă m-am referit la un ritual ce-și depășește conținutul, în cazul performance-ului ca atare nivelul artistic atins depășește atât obiectul, cât și mesajul. Camera mică (”site-specific”) face introducerea în spațiul artei unde sintaxa și semantica sunt disociate (mesajul în aparență religios nu-l vizează decât pe artistul contemporan). În camera mare, mai avem o carte de rugăciuni, pliată pe nevoile artistului contemporan, ”obiectul”, pe un suport ce aduce cu cel folosit de preot în timp ce își rostește predica.

Limbajul religios e maniera aleasă pentru a sugera că orice formă de discurs instituționalizat, ideologizat, integrând un limbaj de lemn specific, poate livra orice mesaj, antenele minții omului deschizându-se mai mult la stimuli, decât la mesajul propriu-zis. În funcție de prejudecățile personale și orizontul fiecăruia, oamenii tind să recepteze mai curând un mesaj îmbrăcat într-un anume fel decât într-un altul. De aceea, prin ideologizarea instituțiilor de orice fel, anumiți oameni ar putea deveni receptivi la orice mesaj, dacă acesta ia forma tipului de discurs pe care orizontul de așteptare al respectivei persoane îl admite fără restricții.

Prin intermediul acestui performance care doar mimează o întâmplare existențială, atent regizat în datele sale conceptuale, dincolo de absența unei regii ferme pentru performeri, artistul contemporan își permite să adreseze problemele stringente ale epocii sale: ”Corpurile noastre nu ne aparțin”, iar creierul uman e o parte a corpului, fără îndoială, și nu putem nega, oricât am vrea, legătura dintre mental și neurologic; pericolul oricărei ideologii care are acces direct la mase, de la creștinism și până la comunismul cu care primul se aseamănă în datele sale de fond; nevoia de echilibru între extreme, evidentă din poziționarea centrală a ”obiectului”, a mesajului-prompter – din nou, ”Corpurile noastre nu ne aparțin”, a performerilor înșiși. Într-adevăr, corpurile noastre nu ne aparțin, ci ele aparțin artei (de a le da un sens).

Când o instituție oarecare devine locul farsei, ne putem considera ca aparținând din plin tragediei: ”Reversul [expresiei marxiste ] indică problemele cu care se confruntă discursul critic actual din perspectiva efectelor sale performative, sugerând posibila anihilare a potențialului subversiv al ironiei, farsei, carnavalescului și deriziunii prin internalizarea lor în cadrul rețelelor instituționale difuze ale artei contemporane”.

”Istoria se repetă” pentru cei care au învățat nimic din lecția trecutului, ”mai întâi ca tragedie, apoi ca farsă” sau, inversând termenii, ”mai întâi ca farsă, apoi ca tragedie”. Pentru oamenii care nu sunt conștienți de timpul în care trăiesc, pentru cei mulți și manipulați, pentru cei incapabili să învețe din greșelile trecutului, istoria le pregătește întotdeauna câte o farsă, care ulterior se dovedește a fi ceva cât se poate de serios. Farsa e atunci când crezi că trecutul a apus, iar tragedia când un scenariu arhicunoscut se suprapune peste prezent, îmbrăcând o haină care să-l aducă mai aproape de posibilitățile de a-l îngurgita ale omului contemporan. Arta e mijlocul prin care semnalele de alarmă sunt trase din timp, de cele mai multe ori fără a putea împiedica mersul istoriei. Un popor lăsat într-o anarhie de nedescris în privința regulilor, a ordinii sociale și a organizării, pentru ca tinerii să nu asocieze libertatea de tranziție cu comunismul, dintr-o incultură în masă, va sfârși prin a aclama limbajul de lemn, personalitățile gonflate, fără substanță, discursurile sterile și cam orice pare că nu seamănă cu nimic din trecut, dar se aseamănă nepermis de mult cu lucrul de care fugim cel mai tare. Asemenea lui Mark Twain, cred că am avut, avem și vom avea mereu doar ceea ce (istoric) merităm, în termeni de ”conducători” și regim politic.

(Mai întâi ca farsă, apoi ca tragedie, Dan Acostioaei, performance, instalație site-specific, obiect, performeri: Dan Acostioaei, Silvia Amancei, Bogdan Armanu, Delia Bulgaru, Cristian Nae, George Pleșu, curator: Cristian Nae, Borderline Art Space, 29 martie 2016)

Dana Tabrea


http://dyntabu.blogspot.ro/2016/04/rugaciunea-artistului-contemporan.html