A fost Nae Gavrilă cel mai prost sau cel mai deștept dintre noi?

Textul de spectacol desfășoară pe luni, folosind storytelling-ul și proiecții relevante pe ecranul de fundal, o miniistorie a anului 1989, până la Revoluția din 22 decembrie. În același timp, spectatorii sunt implicați sistematic încercând să se stabilească ce făceau, ce își doreau sau ce visau când a avut loc Revoluția. În acest mod, de la întrebări factuale la întrebări vizând gândurile, speranțele sau dorințele celor prezenți, spectacolul caută să reactiveze memoria acelor vremuri. De aceea, o serie de oameni de teatru expun indirect (prin actorii din distribuție) cum i-a surprins Revoluția (ce vârstă aveau, unde se aflau, ce făceau). Regizoarea folosește interviuri cu oameni de teatru aparținând echipelor artistică și tehnică și are tentative de a transforma pe alocuri spectacolul într-o chestionare live a publicului. Pe parcursul câtorva scene, persoane selectate din public prin tragere la sorți (la intrare, fiecare spectator primește un număr) sunt scoase din sală și conduse într-o cameră din teatru unde sunt chestionate asupra spectacolelor de dinainte de 1989 sau plimbate cu o mașină prin zona Universității. La revenire, prind finalul unor scene care au legătură cu discuția, respectiv călătoria.

E extrem de ciudat de constatat cum gândurile, dorințele, visurile sau alte asemenea stări de spirit, care ar avea legătură cu anul Revoluției, au dispărut din memoria noastră, ca și cum nu ar fi existat niciodată. Din ceea ce-a fost la nivel emoțional, mental și acțional, n-a rămas mai nimic în memorie. Ceea ce dovedește că, indiferent de modul cum ne-am pronunța cu privire la evenimentele din 1989, Revoluția a reprezentat pentru poporul român o traumă istorică.

La vizionarea spectacolului, însă, s-ar putea declanșa memoria conștientă, apărând asocieri între cele relatate în filmările proiectate și trecutul personal. În ceea ce privește raportarea la norme, valori, simboluri, idealuri, tind să cred că majoritatea spectatorilor evaluează ceea ce văd pe scenă oarecum similar. În fine, având în vedere trecutul viu, ceea ce a supraviețuit din trecut în prezent și modul cum se raportează trecutul la situația noastră actuală, ori ceea ce ne poate spune trecutul despre noi – ce probleme am putea soluționa astăzi, plecând de la experiența trecută și, mai ales, cum am putea schimba prezentul, dat fiind trecutul nostru recent–, finalul reprezintă o mare dilemă. Chiar după 27 de ani, nu știu dacă românii dețin soluții pentru a evita repetarea greșelilor trecutului, de vreme ce trăim într-o tranziție perpetuă.

Sala e plină de adolescenți, ca la un spectacol de teatru educativ. Majoritatea nu erau născuți în 1989. Lângă mine stă un bulgar care a venit la spectacol, deși nu știe limba română, pentru că împărțim într-o măsură același trecut, și urmărește totul cu mare interes. Îi este familiar decorul – mobilierul, milieurile, televizorul alb-negru, vitrina cu bibelouri, sifonul, carpeta cu Răpirea din serai etc. Numai că locul peștelui de sticlă ar trebui să fie pe televizor, sub milieu. Oare de ce e așezat în bibliotecă? Pentru că la final decorul se va reuni în prim-planul scenei, iar porțiunea de sticlă din peretele mobilierului nu-i decât televizorul simbolic, prin care am vizionat povestea noastră din anul 1989; dar, pentru că nimeni nu își mai amintește ce-a gândit ori ce-a simțit atunci, am urmărit, poate, povestea nimănui. Și atunci de ce am aplaudat cu lacrimi în ochi?

Elementele de cronologie aparțin macroistoriei și reprezintă informații obiective. La fel, statisticile (numărul morților, al răniților, al participanților, al ”teroriștilor” etc.). În același timp, spectacolul relatează fragmente de istorie individuală, în care sunt implicați: 1. actorii Maria Ploae și Gheorghe Visu la repetiții în anul 1989, jucați de Isabela Neamțu și Viorel Cojanu, moment care expune abuzurile la locul de muncă și intervenția cenzurii în artă, în comunism; 2. câțiva pionieri care își imită părinții, devenind extrem de cruzi, consecințele acțiunilor lor fiind înfiorătoare; 3. o familie într-o scenă desfășurată într-un apartament modest, ilustrând sărăcia din vremea comunismului și abuzurile asupra tinerilor din propria familie; o tânără îndrăgostită de un opozant al regimului Ceaușescu este despărțită de iubitul ei, și apoi obligată să avorteze. Aproapele putea fi turnător sau chiar torționar în acele vremuri. Iar, cel mai grav, copiii, în jocurile loc, comit fapte demne de lichele în toată regula.

De departe cel mai intens este momentul cu pionierii cruzi, conceput în forma unei ședințe cu părinții, analizând cazul copilului dispărut, desfășurând în paralel întâlnirile grupului ”cutezătorii”. Ilinca Manolache excelează pe parte de compoziție, Gheorghe Visu este foarte dinamic și implicat, Viorel Cojanu și Virgil Aioanei sunt ludici, Mihaela Rădescu și Isabela Neamțu, dramatice. Ilinca Manolache (premiul Uniter pentru ”Cea mai bună actriță în rol secundar”) e fenomenală în toate rolurile: inteligentă, cu un control de invidiat asupra propriului corp, interpretările ei fac dovada studiului atent și al exercițiului riguros. Actori din generații foarte diferite lucrează în echipă, reușind o susținută coeziune scenică.

Povestea lui Nae Gavrilă, muncitorul cu un ochi de sticlă care obișnuia să îl înjure în bancuri pe Ceaușescu, iar după ce a vizionat procesul soților Ceaușescu s-a bucurat, ulterior spânzurându-se de țeava de la calorifer, încheie spectacolul. El a lăsat un bilet în care a scris că a plecat în iad după Ceaușescu, ca să-l înjure. Această relatare anecdotică denotă revelația pe care un om simplu a avut-o cu privire la singurătatea cumplită în care ne vor fi aruncat anii de după 1989. Însingurați, fără răspunsuri despre trecutul recent, fără soluții care ar putea evita repetarea ororilor trecutului, orbecăind înspre un viitor incert, uitând să râdem, perplecși. Pentru că ”înainte nu mai puteam de frig, iar acum nu mai putem de frică”.

Întrebarea rostită insistent de Gheorghe Visu, aruncând o bilă într-un bol gol, străbate sala ca un frison: ”A fost Nae Gavrilă cel mai prost sau cel mai deștept dintre noi?” Iar adolescenții din sală răspund, aproape la unison: ”Cel mai deștept”. E o întrebare de baraj ce nu așteaptă un răspuns, dar indică un adevăr cutremurător, anticipat de personajul anecdotei. Nu deținem soluții pentru că, noi, românii, nu am învățat nimic din lecția istoriei, iar acesta e un lucru foarte grav.

(Anul dispărut. 1989 de Peca Ștefan, regia Ana Mărgineanu, distribuția: Virgil Aioanei/Cuzin Toma, Viorel Cojanu, Ilinca Manolache, Isabela Neamțu, Maria  Ploae, Mihaela Rădescu, Gheorghe Visu, scenografia: Anda Pop, coregrafia: Andreea Duță, video design: Cinty Ionescu, Teatrul Mic, București, 20 aprilie 2016, prezentat în FITN Arad 2016)

Dana Tabrea


http://dyntabu.blogspot.ro/2016/05/a-fost-nae-gavrila-cel-mai-prost-sau.html