Is life (nothing) but a dream?

Între noi e totul bine de Dorota Masłowska, în regia lui Radu Afrim, atinge, ca mai toate spectacolele sale, coarda cea mai sensibilă a ființei umane. Regizorul nu își alege la întâmplare nici textele și nici actorii. Raportul regizorului cu textul este unul dialectic, păstrând intriga, adaptând dialogurile la spontaneitatea creativă a actorilor în timpul repetițiilor, repoziționând monologuri, decupând succesiunea narativă prin momente întregi de dans sau song, redistribuind replici, rezultând un produs teatral puternic personalizat.

Am folosit traducerea lui Artur Zapałowski în limba engleză, No Matter How Hard We Tried Or We Exist on the Best terms We Can, din antologia (A)pollonia. Twenty-First-Century Polish Drama and Texts for the Stages (Seagull Books, 2014). Piesa a fost scrisă pentru TR Warszawa și regizată în premieră de Grzegorz Jarzyna (2009). Copil teribil al dramaturgiei poloneze, Dorota Masłowska promovează un limbaj nonconformist care zdruncină prejudecățile cititorului, deoarece îl izbesc probleme stringente: identitate națională versus europeană, conflictul dintre generații sacrificate în tranziții mereu post – postrăzboi, postcomunism –, dar lipsite de un prezent autentic. Absurditatea și ridicolul noii lumi, descinzând din comunism și aflate în zorii capitalismului, relevă o realitate zguduitor de tristă.

Deși e vorba despre al Doilea Război Mondial și anii de după 1989, implicațiile problematicii sunt universal umane (complexe, frustrări, traume, ajungând până la dorința de a nu fi existat). În acest sens, closetul tapetat cu norișori și un chip uman imprimat pe capac dobândește valențe abisale, înghițind personajele ca pe niște rebuturi ce nu corespund standardelor. Importul de produse, practici și atitudini din Vest ne confruntă cu o lume pestriță, înduioșător de grotescă, ca un container de deversare a deșeurilor. Hiperbola umoristică despre esența eroică a națiunii poloneze (monologul Lilianei Ghiță) deconstruiește orice narațiune despre ființe naționale privilegiate. Că Europa Centrală și de Sud-Est a devenit groapa de gunoi a Europei e un crud adevăr istoric valorificat de tragicomedia afrimiană, plecând de la textul ascuțit.

Cândva, Leibniz se întreba ”De ce există ceva, mai degrabă decât nimic?”, pentru ca ulterior Heidegger să susțină că nimicul ascunde/revelează ființa. Însă, dincolo de chestiunile profunde, un om oarecare, într-o butadă oarecare, a descoperit ”avantajul vieții” printr-o perlă a gândirii pleonastice: ”Oricum ar fi, niciodată n-a fost să nu fie cumva”. O petardă comică similară o reprezintă ”Calul care mergea călare”, titlul filmului desfășurat în mod parodic la scenă deschisă (se aud chiar și râsetele aplaudacilor pe fundal), asociat reclamelor la Coca-Cola și persiflând invazia de nonsensuri din lumea audiovizualului.

Atmosfera e gravă (proiecția cu ciori negre croncănind strident), ca de lagăr de concentrare (închisă de un zid), cu multe obiecte pe scenă (burlane, panou de siguranțe electrice, o umbrelă de soare de masă, câteva scaune de sală de spectacol, ferestre, instalație de beculețe etc.), iar reflectoarele planează prin sală, impregnând senzația de delimitare între un ”aici”/”acum” și un ”acolo”/”atunci”. De efect sunt și aprinderile și stingerile recuzitei de iluminat, delimitând scenele. Soluții regizorale iconice transpun ideile: conserva-cioară uriașă, expirată, bogată în E-uri și toxine fatale; omul-treflă/Istvan Teglas, derulând imnic ororile trecutului nazist dinspre prezent (pelicula inversând sensul temporalității); China; avioane de hârtie în borcane, lipite pe perete sau intrând pe ușă etc. O sintagmă paradoxală, precum ”absența ta de cameră”, o trimite pe Fetița metalistă/Dorina Chiriac sub un cearșaf perforat pentru gură și ochi.

 Dorinei Chiriac (nominalizată la premiul Uniter pentru ”cea mai bună actriță în rol principal”) îi revin monologuri halucinante despre familia disfuncțională, fără perspectivă sau despre proiecția unei familii normale într-un spațiu ultramodernizat. Despre soluții radicale: omorârea membrilor familiei între ei și revenirea prin reîncarnări mai potrivite. În postura adultului-copil ce rostește adevăruri usturătoare cu dezinvoltura conferită de ingenuitate, Dorina Chiriac e cuceritoare. Trece cu ușurință de la comedie la dramă, în momente de mare forță: scrie cu litere invizibile mesaje pe panoul de proiecție, lipește scotch pe ușă – semnificând vederi ale locurilor pe care membrii familiei nu le vor vizita niciodată, privește în față nimicul care deschide ușa, și e cuprinsă de melancolie (”Ai văzut, bunico, cum ardea bicicleta?”) atunci când ceilalți sunt ocupați cu lucruri derizorii. Îl impersonează de două ori parodic pe Hitler și reprezintă autoironizarea autorului (travestiul Regizorului).

Două povești se suprapun într-un spectacol dinamic, fluent (viața membrilor a trei generații, nepoata-mama-bunica, și filmul latent ”Calul care mergea călare”, o ironie la lumea showbizului). Afrim distribuie actorii în roluri multiple, intercalează acțiunile și dezvăluie la final convenția (meta)teatrală. În travesti, Istvan Teglas are momente excelente (song-ul unui epigon al lui Marlene Dietrich, fragmentul de dans gipsy ungar, și monologul Monikăi, modulându-se fascinant). Tot în travesti, într-o compoziție formidabilă (Bătrânica apatică) și într-un rol solicitant prin diversitatea față de primul (Actorul), Marius Manole (premiul Uniter pentru ”cel mai bun actor în rol secundar”) susține spectacolul.

Dialogul dintre Bătrânica apatică și Fetița metalistă din final, anunțat și susținut de fondul melodic hipnotizant și prin proiecție, îi repoziționează pe Marius Manole și Dorina Chiriac. Ei devin povestitorii scenariului întregului film (rămas în stadiul de proiect): bunica a murit în acea explozie, prin urmare mama ori nepoata nu pot fi legitimate ca personaje. Totul nu-i decât un vis (realitatea virtuală) – o succesiune de imagini distruse, pixelii împrăștiați dezvăluind cadavre, fragmente de corpuri umane, un picior, o gură, un vizor spart, o ușă devenită morman de cenușă. Chiar dacă personajele sunt înlocuite de antipersonaje (Monika/Istvan Teglas e o vedetă construită în Photoshop, Halina/Liliana Ghiță nu e mama, ci distribuitorul personal, vecina Bożena/Natalia Călin e, de fapt, poșta publicitară, iar bunica nu-i decât menajera), emoția degajată de scormonirea printre rămășițele unei vieți distruse de o explozie de la începutul războiului este reală.

(Între noi e totul bine  de Dorota Masłowska, regia: Radu Afrim, scenografia: Irina Moscu, distribuția: Dorina Chiriac, Marius Manole, Liliana Ghiță, Natalia Călin, Istvan Teglas, Cezar Antal, Florentina Țilea, muzica live: Cezar Antal, sound design: Călin Țopa, univers sonor: Radu Afrim, light design: Roxana Docan, artist video: Dimitris Palade, Teatrul Național București ”I.L. Caragiale”, 23-24 martie, Teatrul Național ”Mihai Eminescu” Chișinău)

Dana Tabrea


http://dyntabu.blogspot.ro/2016/05/is-life-nothing-but-dream.html