Din foarte multe puncte de
vedere (scenografic, coregrafic, muzical, dramaturgic și regizoral), Pescărușul în regia lui Keresztes Attila
este o adaptare, folosind mijloacele teatrului contemporan, fără a exagera în
acest sens.
Piesa este revalorificată
printr-un scenariu intertextual, presărat cu referințe care fie ironizează anumite
tertipuri regizorale intens uzitate până acum (cum ar fi intertextul din Hamlet și pasajul invocând complexul lui
Oedip, intenționat supralicitat), fie exagerează dramaticul, până când acesta
ajunge să nu mai interfereze cu tragicul, ci cu comicul sau grotescul (Treplev își
pierde vocea în cearta cu Arkadina, ajungând să scoată niște sunete ridicole, mimând
țipătul pescărușului în acest registru al comediei sumbre, iar la rândul ei
Arkadina își dezvelește sânii hilar, implorându-l pe Trigorin să nu o
părăsească).
Rolul lui Fülöp Erzsébet (Arkadina)
este șarjat voit în prima parte, pentru a se îmbogăți în direcția comicului
grotesc în cea de-a doua, actrița rămânând extrem de dramatică, iar Korpos
András (Trigorin) este reținut regizoral în limitele rolului său, scriitorul
mediocru purtând în permanență în mână un creion (în loc de carte), perplex și rudimentar,
privind nătâng, zugrăvit însă în cele mai vii și mai zvelte culori în
imaginația Ninei (Kádár Noémi are rolul pe deasupra, îmbrăcând entuziasmul lunatic
al personajului la vedere). În respectivele momente, separarea personajului de
actor sporește distanța dintre privirea și judecata spectatorului. De altfel, e
vorba despre schizofrenia din teatrul brechtian, care, cu actori talentați și
un regizor potrivit, devine un punct de referință: scoaterea și reintroducerea actorilor
din roluri, crearea atmosferei scenice prin efecte diverse, detașare și
implicare în alternanță.
Scenografia este în acord cu
așteptările teatrului contemporan, devenind inovatoare atunci când este
demarcat momentul de teatru în teatru: un tavan fals din folie de plastic
transparentă cade închizând spațiul pregătit pentru o declișeizare. Nina apare într-o
costumație de culoarea pielii, plină de vopsea crem, efectuând mișcări ritmice.
Efectul de scenă cel mai interesant este creat prin câteva cutii de rezonanță,
deasupra cărora niște microfoane sunt lăsate să atârne în aer, apoi făcute să penduleze
sistematic, captând sunete relevante pentru atmosfera scenică. În boxele
laterale se aude în permanență sunetul lacului și o melodie intensă, de care cu
greu te poți despărți (Boros Csaba), o notă pe care Treplev o cântă la pian în
momentele cele mai crâncene (suplinind un urlet, o apăsare, o neputință).
Regizorul mizează pe jonglările
între interpretare actoricească și noninterpretare, separând actorul de text, de
rol și de personaj, spectacolul devenind stare. Pescărușul e montat cu spectatorii de o parte și de cealaltă a
scenei, pe gradene, între două cortine coborâte pe trei sferturi (spatele
cortinei mari și o cortină secțională). Înainte de a intra în scenă, actorii
pot fi văzuți zăbovind dincolo de una sau alta dintre cortine. De cele mai
multe ori, monologurile sunt fracturate de intervențiile celorlalte personaje
sau prin rescrieri intertextuale. Monologul final al Ninei este întrerupt de Treplev
la microfon. Kádár Noémi și Bartha László Zsolt stau față în față (ea pe o
masă, în picioare, el pe un scaun), fără să se privească, fără a-și da
replicile unul celuilalt, ea recitând scenariul, iar el vorbind cu spectatorii
ca pentru sine. Ar fi interesant dacă Bartha László Zsolt ar încerca un Hamlet
– desigur, într-o punere în scenă actuală.
Expresivitatea și dramatismul
din spatele replicilor sau al semiacțiunii scenice se estompează, apoi se
pierd, atmosfera rămânând intactă, răvășitoare, dincolo de actori, nonacțiuni
scenice, text și personaje. Atmosfera e bacovian-lacustră, coșmaresc-onirică,
siderată, în același timp, mecanizată atunci când actorii sunt scoși înainte de
final din roluri și poziționați pe niște scaune, dincolo de cortina secțională,
privind pasiv doar înainte. Mașa (Varga Andrea) e ultima care se lasă scoasă
din personaj, cu o expresivitate de eroină siberiană și ochii mari, negri
privind înapoi, peste umăr, spre Treplev, care bate în pian obsesiv și obsedant
aceeași notă muzicală (dublată prin înregistrarea întregii minicompoziții). Această
privire îngrijorată evidențiază scenariul predeterminat, trimițând direct la
finalul care nu se mai consumă teatral. Pistolul nu se mai descarcă, ci este
plimbat pe deasupra trupului ca o dezmierdare, iar anunțul morții lui Treplev vine
din partea unor marionete artistice, așezate în fața spectatorilor militărește,
ca și cum păpușarii le-ar fi abandonat deja. De fapt, moartea lui Treplev s-a
consumat la început, după ce a împușcat pescărușul. Atunci, zgomotul armei a
zguduit sala, prevestitor și sumbru. Ceea ce urmează e doar actul artistic prin
care drama deja epuizată este preluată în registrul teatrului contemporan.
Pescărușul e rememorabil în
alb și negru, prin lumini și umbre, din nuanțe de gri și bej, din frânturi de
monolog care conduc tragedia în zona grotescului sinistru. Realismul trece în
naturalism (carne, sânge, pescărușul împăiat, moartea – patul în care moare
unchiul fără ca ceilalți să își dea seama, adresându-i-se în continuare, râzând
mai departe la partida de loto), contrastele sunt foarte reușite (prezență-absență,
culoare-absență a culorii, expresivitate-golire de sens și de dramatism, joc
supralicitat-renunțare la jocul actoricesc, râs accentuat-tristețe adâncă),
onirismul menține atmosfera într-o zonă a realității explicitate psihanalitic.
(Pescărușul/Sirály de
Anton Pavlovici Cehov, regia: Keresztes Attila, distribuția: B. Fülöp Erzsébet,
Bartha László Zsolt, Makra Lajos, Kádár Noémi, Györffy András, Lőrincz Ágnes,
Varga Andrea, Korpos András, Bíró József, Henn János Sallós Csaba, muzica:
Boros Csaba, scenariul: Fodor Viola, costume: Bianca Imelda, Jeremias, asistent
de regie: Keresztes Franciska, Compania Tompa Miklόs, Teatrul Național
Târgu-Mureș, 12 martie 2016, în cadrul showcase-ului cu ocazia împlinirii a 70
de ani de teatru permanent la Târgu-Mureș)
Dana Țabrea
http://dyntabu.blogspot.ro/2016/05/pescarusul-o-adaptare-contemporana.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu