Festivalul polisului Tomis

A veni cu un nou festival în peisajul ultraaglomerat al festivalurilor de teatru din România nu este, fără îndoială, o decizie ușoară. Trebuie să existe argumente puternice pentru a justifica spațiul ales, nevoia de teatru în zona respectivă (componenta culturală), la care s-ar adăuga componentele economică și turistică. Festivalul nou organizat la Constanța beneficiază de o componentă turistică extrem de solidă, având și posibilitatea extinderii (spectacolele produse de Teatrul de Stat din Constanța ar putea fi jucate și în continuarea festivalului, în sezonul estival, în teatre de vară din stațiunile de pe litoral). În ceea ce privește componenta culturală, era nevoie de teatru de bună calitate la Constanța, iar festivalul impulsionează și trasează o direcție în acest sens. Componenta economică a fost acoperită incredibil de bine, astfel că accesul publicului la spectacole a fost liber atât la spectacolele de la ora 18 din sala de teatru, cât și la cele de la ora 21.30, jucate pe scena mobilă amplasată în Piața Ovidiu.

Deși la prima ediție, festivalul a fost foarte bine organizat, încât părea că își are locul în cetatea Tomis de foarte mult timp. De fapt, evenimentul se revendică de la o întreagă tradiție, adusă în prim-panul discuțiilor despre festival: în special, de la spectacolul Legendele Atrizilor, montat de regizorul Silviu Purcărete în spațiul cetății Histria, în deschiderea primei ediții a primului festival național de teatru antic intitulat Seri de Teatru Antic, organizat de Teatru de Stat Constanța între 25 și 31 august 1978. Masca ce apărea în spectacol, lăsată în final să plutească pe apă, o copie supradimensionată a uneia dintre măștile de teatru descoperite în anii `60 la Mangalia, reprezintă astăzi mascota noului festival al polisului Tomis. Urmând modelul festivalului de odinioară se dorește extinderea locațiilor în care se va juca teatru astfel încât acestea să cuprindă muzee, situri arheologice, cetăți propriu-zise.

Caracterul unui festival al cetății este dat de reactualizarea mitologiei antice în context actual, revalorificând tragediile antice pentru prezent. Un festival al polisului trebuie să fie actual. Constantele festivalului de la Constanța sunt: temele conferite de mitologia antică, spectacole bazate pe sau care folosesc mișcarea scenică și/sau coregrafia, și muzica live.

Teatrul Național ”Radu Stanca” din Sibiu s-a prezentat cu spectacole de mare ținută, în care emoția e filtrată de soluții regizorale valabile: De ce Hecuba?! de Matei Vișniec, regia Anca Bradu și Electra de Mihai Măniuțiu, după Sofocle și Euripide, regia: Mihai Măniuțiu. De ce Hecuba?! și Electra reprezintă două spectacole cu o estetică prețioasă care câștigă publicul larg de partea teatrului de calitate. Un teatru în teatru, tragicomedia De ce Hecuba?! are un personaj colectiv grotesc, puternic în ceea ce privește construcția regizoral-coregrafico-muzicală (corespondentul corului, zeiii-spectatori), aducând în atenție motivul lumii ca spectacol oferit spre delectarea Olimpului și pe tinerii actori talentați ai teatrului sibian. Personajul principal (Hecuba, în interpretarea Dianei Văcaru Lazăr) este la fel de puternic construit, încheind printr-o întrebare sfâșietoare incursiunea cosmogonică: ”Dacă lumea își are originea în iubire, atunci de unde atâta moarte și atâta tristețe?”. Proiecția, decorul science fiction, corerafia și incantațiile live înscriu spectacolul în rândul montărilor de mare actualitate.

 Electra contextualizează tragedia antică, adaptând-o spațiului carpatodanubianopontic prin muzică și joc/dans, specific maramureșene. Riguros delimitate, ascuțite, soluțiile regizorale sunt memorabile: figură androgină, Electra (Mariana Mihu), are înscris pe spate cu vopsea roșie un topor, iar personajul colectiv îi sărută bustul dezgolit; în calul troian, adus în scenă într-un coș de supermarket, se înfig cuțite; iar dansurile transcriu cercuri misterioase, delimitând prin ele eroii ori pe cei protejați de destin. Înscriindu-se sub forța estetică a unui realism magic, naturalismul provocat prin roșul vopselei roșii, sânge sau vin, e diluat de modalitatea fantasticului inserat în construcția dramatică. Astfel că mitul și legenda sunt vii și folosesc un limbaj autohton, identificabil.

Cu trimiteri explicite la filmele lui Pedro Almodóvar, Jean-Charles Raymond (Franța) propune o versiune curajos adaptată a tragediei Antigona, jonglând cu convenția teatrală, folosind un narator în travesti pentru a spune povestea despre dragoste, moarte, revoltă, cruzime. Naratorul, posibil dedublarea autorului (”sunt rodul unui poet„), înlocuiește Corifeul, devenit Lady Tiresias, și apoi Tiresias (travestiul este demascat, așa-zisul profet apărând anesteziat de băutură și de neputința de a oferi soluții existențiale, ori de a schimba destinul). Spațiul teatralului este delimitat printr-un cerc în care actorii intră și unde rolul este jucat cu maximum de efect scenic și cu profesionalism; în afara cercului plin de nisip, nu mai funcționează convenția teatrală, actorii fiind scoși din rol de narator. Povestea este narată și, ulterior, jucată în scenă. Decorul inexistent, schițat prin lumini, este descris de același narator, dar și muzica heavy metal folosită în cadrul scenelor. Pe rând, iluzia teatrală și dezvrăjirea se succed, echilibrându-se reciproc într-o actualizare extremă. Conceptul regizoral pe care se bazează rescrierea tragediei este destul de simplu (Antigona reprezintă modelul revoltelor care au urmat, până în zilele noastre, inclusiv al feminismului). Autorul (dramaturg și regizor) mizează pe efectul trecerilor între spațiul de joc al naratorului și cel al actorilor, și pe cele de la iluzia actului teatral la dezvrăjire și metateatral (explicații și ieșiri din schema convenției teatrale).

(Festivalul Internațional de Teatru ”Miturile Cetății”, ediția I, 20-26 iunie 2016, Teatrul de Stat Constanța)

Dana Țabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2016/07/festivalul-polisului-tomis.html