Micul Prinț

Spectacolul Aventurile Micului Prinț, în regia lui Victor Zaharia, este o feerie teatrală cu sound profesionist, ce reușește să creeze suspans, tensiune, dar și deconectare, euforie (Ana Teodora Popa), și video-proiecții cu efect 3D (Andrei Cozlac, Andrei Botnaru), construind spații vizuale și mentale uluitoare și captivante. La care se adaugă vocea Lăcrămioarei Hrubaru-Roată (Trandafirul capricios etc.).

Textul profund, adesea maximele ținând loc de replici, a dobândit un chip ceva mai concret prin mijloacele enunțate mai sus, dar și prin dramatizarea Caterinei Ursu. Ovidiu Ivan, un actor stăpân pe sine, cu o dicție impecabilă și inflexiuni ale vocii, are chiar de la început un monolog generos în calitate de storyteller. În mod inspirat, apare în fața cortinei, schițând pe foi de bloc de desen o pălărie, iar apoi celebrul șarpe boa care înghițea un elefant. Colaborarea lui cu sala de micuți este ireproșabilă. Fără a fi un actor patetic, nepărând o fire emotivă, ci, dimpotrivă, un tip nonșalant, Ovidiu Ivan deține deja arta de a răscoli și de a jongla cu emoțiile spectatorului, ceea ce aș spune că e extrem de promițător.

În rolul principal, copilul Bogdan Popa nu poate fi considerat actor. Însă e foarte curajos că și-a asumat un asemenea rol; are calitățile fizico-psihologice care îl recomandă pentru respectiva partitură (bălai, inocent, interogativ), o prestanță scenică aparte, însoțită însă de o ușoară inflexibilitate, reflectată și în voce (cel mai probabil din cauza emoțiilor și a absenței experienței scenice). Dar, în tandem cu Ovidiu Ivan, plin de tact și înțelegere, multe dintre cele menționate se mai atenuează. Victor Zaharia e unul dintre tinerii regizori ieșeni ambițioși care dovedește că știe să pună la lucru o echipă valoroasă și să lucreze un spectacol omogen ca stilistică.

Fără ca scenele să se succeadă cu un ritm de invidiat, cu o recuzită ce nu iese din comun, dar manevrată rațional și eficient (aș putea spune că decorul se vrea minimalist, un lucru de dorit în cazul spectacolelor care abundă de video-proiecție), un ”ceva” esențial se construiește, moment de moment, realizând legătura contextuală. Ceea ce e autentic sau important cu adevărat nu se vede neapărat cu ochii fizici/trupești, ci cu ochii minții. E cazul oii pe care, la cererea Micului Prinț, aviatorul, rămas în pană cu aparatul de zbor în deșertul Sahara, încearcă să o deseneze (”Asta e cuşca, iar oaia pe care o vrei tu este înăuntru”). Restul, nu sunt decât detalii în imaginație. Și e tot ce contează pentru a face pe cineva fericit. Încetul cu încetul, Micul Prinț, care-și căuta un prieten pentru a-l duce pe planeta sa mică, începe să își convingă auditorul de existența sa. Prin argumente care nu fac apel la rațiune, ci la inimă: „Dovada că Micul Prinț a existat este că el era fermecător şi că el vroia o oaie. Când vrei o oaie, asta e o dovadă că exişti.” Mai târziu, lucrurile devin mai explicite: ”Ceea ce este important nu se vede”.

Aventurile Micului Prinț în lumea valorilor oamenilor mari, părăsindu-și planeta, floarea și vulcanii, în căutarea înțelepciunii și a experienței de viață, echivalând cu o aventură a cunoașterii și a maturizării, sunt redate cu mijloacele fantasticului. Personajele cosmice – Regele, Vanitosul, Omul de afaceri și Geograful – reflectă defecte umane și sunt construite, pe rând, de doi actori (Dragoș Stan și Tudor Alexandru) în compoziții bazate pe costumație excentrică, gesturi exagerate, coloristică pronunțată (scenele sunt intercalate). Universul nonvalorii (autoritarism, egocentrism, pragmatism, sinceritate brutală) îl nemulțumește pe Micul Prinț, trimițându-l într-un loc anume (pe planeta Pământ), unde ar mai fi și altceva de (re)inventat (umanitatea). Micul Prinț descoperă, mai întâi, modestia (”Mă credeam în posesia unei flori unice şi nu am decât un trandafir obişnuit”). Apoi, dragostea (”Nu cunoşti decât lucrurile pe care le îmblânzești”) și responsabilitatea (”Ești răspunzător de tot ceea ce ai domesticit”). Iar cu ajutorul acestui instrumentar își explică întreaga sa existență : micul său univers, dragostea pentru trandafirul pe care l-a părăsit pentru a descoperi lumea și pe sine, sau poate pentru a se reculege, exasperat de capriciile de neînțeles ale florii, responsabilitatea față de micile sale averi (micuța planetă, floarea, vulcanii).

Revenind la storyteller – pentru el Micul Prinț e o Fata Morgana a deșertului sau, mai mult, o proiecție a sinelui celui mai profund, care l-a ajutat să înțeleagă, într-un moment de cumpănă, pierdut în Sahara, profunzimea vieții și faptul că moartea e incontestabilă și trebuie acceptată ca pe un dat al firii. Ambiguitatea finalului (moartea Micului Prinț mușcat de șarpele pseudoînțelept, revenit dintre amintirile sale puse cap la cap de storyteller, dar speranța că el ar fi reușit, de fapt, să se întoarcă pe planeta sa, o stea îndepărtată de noi, deoarece nu i-a găsit trupul) este delirant de reală. Întrebarea lipsită de consistență pentru adult, naivă, dar atât de importantă pentru cel ce s-a regăsit pe sine (ca fiind natural, capabil de dragoste necondiționată, responsabil de oaia dăruită, chiar dacă aceasta era doar desenată, rodul imaginației) devine întrebarea fiecăruia dintre micii sau marii spectatori: Undeva, pe o stea, o oaie a mâncat un trandafir?

(Aventurile Micul Prinț după Antoine de Saint-Exupéry, dramaturgia: Caterina Ursu, regia: Victor Zaharia, distribuția: Bogdan Popa, Ovidiu Ivan, Dragoș Stan, Tudor Alexandru, Lăcrămioara Maria Hrubaru-Roată, scenografia: Cătălin Târziu, video design: Andrei Cozlac, Andrei Botnaru, sound design: Ana Teodora Popa, costume: Rodica Maria Eșanu, premiera: 1 iunie 2016, Ateneul Tătărași)

Dana Țabrea


http://dyntabu.blogspot.ro/2016/08/micul-print.html