”Omul, ce vrea să fie, aia îi”

Spectacolul Ea e băiat bun de Eugen Jebeleanu are la bază un film documentar din 2005 realizat de Marian Ilea și Gheorghe Dinu (Rodica e băiat bun). Plecând de la un caz real de transsexualitate, regizorul insistă pe conceptul unui teatru angajat social (un spectacol-manifest, pledând pentru acceptarea, tolerarea și integrarea socială a persoanelor aflate în minoritate, discriminate și marginalizate pe motive de neconcordanță între identitatea sexuală și cea de gen).

Rezultatul teatral este un ”performance, instalație, document, mărturie, poezie urbană, ziceți-i cum vreți”. Astfel, mixtura tipologică este dată în vileag chiar în cadrul spectacolului, un performance ce folosește corpul uman ca instrument artistic, neexcluzând, însă, latura dramatică a teatrului tradițional. Instrumentarul teatrului documentar (mărturia indirectă, confesiunea, interviul, chestionarul, date statistice) este pus la lucru într-un spectacol de explicitare a unor concepte (transgen, transgender, transsexual) și de dezvoltare a unui caz real, a cărui parte introductivă o depășește pe cea propriu-zisă. Aparent. Pentru că laturile de informare sau documentare ascund un one-man show, iar cele introductive exhibă corporalitatea umană apelând la estetici diverse și contradictorii (grațiosul, vulgarul, grotescul).

Destul de inegal și extrem de fragmentar, având un ritm scăzut, spectacolul face uz, prin secvențe compozite, de o multitudine de mijloace: conținut audio (voce preînregistrată, melodii, muzică originală, special compusă pentru performance, căști MP3-sufleor), video pe suport mic sau conținut web, text sau imagine (ecran manipulat de corpul uman, tabletă), amplificare, ecleraj, luminile pe protagonistul one-man show-lui sau laterale, din background etc. Dintre aceste secvențe, cele mai multe explorează corporalitatea prin mișcare scenică, imprimarea invers a numelui ”Ro-Di-Ca” în ruj roșu pe bust și apoi ștergerea acestuia cu grila microfonului, mici momente de echilibristică –  alunecarea fermă pe minge, ridicarea în mâini, pentru ca numele să poată fi citit –, nuditate, travesti cu gesturi și simulare de emoții adecvate (pe un fundal sonor la fel de adecvat).

Emoțiile sunt redate prin mimica și gestica lui Florin Caracala, în unele secvențe performer, iar în altele actor. Acesta este destul de detașat atunci când vocea înregistrată picură în timpane picătura chinezească: ”Din copilărie, EL se consideră mai mult fată decât băiat. Îşi spunea EA şi purta rochii. EA a crescut cu această dilemă. La 30 de ani, confuzia persistă. Trăieşte într-un sat din Maramureş, cântă muzică populară la nunţi si pe la baruri. Nimic neobişnuit, în afară de faptul că pe buletinul său stă scris un nume de bărbat. EA pare să fie pe deplin acceptată de comunitate. Mai mult, sătenii sunt bucuroşi că România a intrat în Europa, în felul ăsta s-ar putea, poate, căsători şi EA.” Un soi de revoltă reprimată poate fi intuit, devenind ulterior apatie, neliniște, tristețe, aroganță, ironie, ostilitate, ca moduri diferite de manifestare a ostracizării, complexelor, inadaptării, lipsei de rezistență la discriminare și intoleranță.

Dacă nuditatea performerului are sens în expunerea parodică a unei pseudoistorii a spectacolului, echivalând cu spargerea convenției și cu forțarea limitelor teatralului, aceasta nu mai e necesară în secvența imediat următoare (evaluarea chestionarului aplicat publicului, pentru a testa într-un mod amuzant raportul dintre identitatea de gen și cea sexuală în rândul celor prezenți la show). Povestea Rodicăi este efectiv reconstituită din mărturii (video) sau confesiuni (audio sau live). Mărturiile indirecte pun accent pe libertatea omului de a-și crea propriul sine, în dialect maramureșean: ”Omul ce vrea să fie, aia îi” [Omul este ceea ce alege să fie].

Excelent este monologul ”Mica Sirenă”, prin care actorul exprimă dorința de normalitate și acceptare (im)posibilă a personajului care-și revendică o identitate de gen feminină, incompatibilă cu identitatea sexuală cu care s-a născut (numele real al Rodicăi e Vasile Ghiman, ea/el fiind o femeie prinsă ca într-o cursă într-un corp de bărbat), și o identitate socială conflictuală (identitatea diferită din CI/pașaport, dar și toleranță din partea comunității maramureșene). Spre deosebire de filmul de la care s-a plecat, Eugen Jebeleanu insistă pe situațiile negative cu care se confruntă un asemenea personaj. Dacă inițial te poți întreba ce caută povestea ”Mica Sirenă” în economia spectacolului, semnalul de alarmă al regizorului cu privire la discriminare și interpretarea paroxistică a poveștii justifică insertul. Prin spumele făcute la gură, ai senzația că însuși actorul se transformă în spuma mării, renunțând la nemurire și perpetuarea speciei căreia îi e sortită umanitatea obișnuită, pentru un ideal de bunătate, libertate și trăite autentică.

Confesiunile înregistrate audio pregătesc finalul pe care îl consider un spectacol în sine (song, travesti, un personaj construit actoricește din emoții). Florin Caracala simulează uneori excesiv. Alteori personajele cărora le dă curs sunt fie prea firești, fie prea discrete. În primul caz (personajul construit e prea firesc), e vorba de scăpări ale omului din actor (fără a lua în calcul momentele de performance care sunt foarte reușite). Iar în cel de al doilea caz (personajul construit e prea discret), e nevoie de atenție și interpretare a mimicii, gesticii, privirii destul de subtile în redarea interiorității personajului.

(Ea e băiat bun, text și regie: Eugen Jebeleanu, performat de: Florin Caracala, muzica: Alex Halca, decor și costume: Velica Panduru, Compagnie 28, premiera: 12 noiembrie 2015, Fabrica de Pensule, Cluj-Napoca)

Dana Țabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2016/08/omul-ce-vrea-sa-fie-aia-ii.html