200 de ani: Mirtil și Hloe

Acum 200 de ani, mai exact pe 27 decembrie 1816, a avut loc la Iași prima reprezentație teatrală în limba română. Prima piesă de teatru pusă în scenă în limba română a fost Mirtil și Hloe, tradusă din limba franceză de Gheorghe Asachi. Spectacolul nu a avut loc într-un spațiu instituțional, ci pe o scenă improvizată într-o casă boierească, aparținând hatmanului Costache Ghica. Am putea spune că, odată cu prima montare în limba română de la Iași, se mai deschidea un drum – prima reprezentație de teatru de salon sau ”de societate”, făcând parte din tipologia actuală a teatrului noninstituțional (i.e. teatrul de sufragerie). De altfel, prologul scris de Gheorghe Asachi pentru piesă dă seama de toate aceste deschideri, pe care istoria le va consemna: ”Picătura, deși mică, ce pi-o stâncă picurează/ Face râului o cale care după ea urmează”.

Renumit ca fiind un ”mare animator al teatrului”, Gheorghe Asachi nu a excelat ca  dramaturg. Piesele sale sunt ”lipsite de intrigă, sărace în idei și scrise greoi”, având doar valoare istorică. E și cazul adaptărilor, bunăoară al pastoralei într-un act Mirtil și Hloe, ”destinată a face «o breșă în acea străinomanie» pentru «a dumestici limba»”, ”artificioasă prin paralelisme în răspunsuri, prin simetrie în purtarea celor doi îndrăgostiți, prin expresii stângace și sentențioase” (Istoria Literaturii Române II, 1968). Cu toate acestea, Gheorghe Asachi a rămas în istoria teatrului pentru realizarea intențiilor sale privind înființarea și consolidarea teatrului din Moldova. Aceste intenții sunt reflectate simbolic de cortina pictată pentru spectacolul Mirtil și Hloe. Cortina îl înfățișa pe Apollo înconjurat de muze, întinzând mâna Moldovei, pentru a o ridica și a construi aici un teatru permanent. În 1850, spectacolul se va relua pe scena Teatrului Național ”Vasile Alecsandri” (pe atunci, Teatrului cel Mare de la Copou care a ars în 1888, fiind reconstruit ulterior – actuala clădire).

Gheorghe Asachi  a reușit să-i mobilizeze pe boierii timpului, pentru a-i oferi sprijinul în alcătuirea unei societăți teatrale, axate pe teatrul în limba română, jucat de actori români. Până la el, au mai existat piese în limba română, însă doar pentru teatrul de păpuși. La spectacolul Mirtil și Hloe a fost prezent chiar și mitropolitul Veniamin Costache. Asachi a tradus și prelucrat textul, o adaptare dramatică de Florian, după idila pastorală ”Myrtil Et Chloé” de Gessner, cel mai probabil avându-și originea în romanul Dafnis și Cloe de Longos. Asachi a fost regizorul spectacolului, oferind totodată sugestii pentru decor și costume. Din distribuție au făcut parte tineri aparținând familiilor de nobili Ghica și Sturza: Elena Ghica (păstorița Hloe), Prințul Ghica (păstorul Mirtil), Costăchel Sturza (Lisis, preot în templul lui Eros).

La Muzeul Teatrului, găzduit la etajul Muzeului ”Mihai Eminescu” din Iași, se poate vedea un tablou semnat de pictorul Mircea Ispir, inspirat de reprezentația teatrală Mirtil și Hloe. Protagoniștii sunt îmbrăcați în costume naționale, portul tradițional contextualizând evenimentul. La spectacol a participat un public puțin numeros, dar foarte select. Decorul e pictat, înfățișând cadrul natural. Ferestrele din camera publicului sunt ferecate, în spatele draperiilor ridicate. Cortina este rulată în falduri bogate. Spectacolul se joacă într-o atmosferă caldă, intimă, feerică, la lumina a două lumânări așezate simetric pe scenă. Spațiul scenic e separat de public prin câteva trepte, acoperite de o traversă. Aceeași traversă continuă din sală, parcurgând treptele, până spre scenă și fundal. Pe fețele celor prezenți, atât cât pot fi întrezărite din profil, se poate citi atenție, dar și o ușoară uimire. La acea vreme, protipendada Iașului era obișnuită cu reprezentațiile date de trupele străine, în spații special amenajate. În ciuda atmosferei creatoare de proximitate, distanța este destul de mare. Ca și cum am vedea un tablou într-un alt tablou, diferit. Poate din cauza diferenței de costumație (eleganța vestimentației spectatorilor versus simplitatea și naturalețea inspirate de actori) sau, iarăși, a artificialității nobiliare versus natură idilică sugerată pe scenă. Cu toate acestea, bunul-gust și rafinamentul se întrezăresc, deși în moduri deosebite, de ambele părți.

Tabloul lui Mircea Ispir anticipă din spectacol momentul întâlnirii dintre protagoniști, când fiecare poartă cu sine un obiect pe care celălalt îl admiră, fără a ști că e vorba de daruri pregătite reciproc: un cuib cu două turturele și un toiag păstoresc încrustat în vârf cu inițiala numelui lui Mirtil. De asemenea, momentul când, în mod simbolic, cei doi fac schimb de daruri și promit în fața templului lui Eros că nu se vor despărți de ele niciodată (fără a intra în templu pentru a nu-și supăra mama, respectiv tatăl). Concret, tabloul surprinde fericirea lor, odată ce schimbul de daruri a avut loc. Darurile reciproce sunt simboluri ale dragostei împărtășite. Însă fericirea le e tulburată ulterior de vestea adusă de Lisis, cum că tatăl lui Mirtil e grav bolnav. Mirtil și Hloe jertfesc ce au mai de preț, pentru binefacerea celor apropiați/semenilor. Din recunoștință pentru ajutorul acordat cândva mamei ei de tatăl lui Mirtil, dorind să contribuie la însănătoșirea acestuia, Hloe îi dă lui Lisis turturelele spre a le sacrifica lui Eros. Mirtil îi încredințează toiagul unui vraci (pentru a-l atârna într-un laur vechi consacrat lui Apollo), în schimbul vindecării tatălui său. Mirtil și Hloe se reîntâlnesc și deplâng pierderea simbolurilor dragostei lor. Însă Lisis face în așa fel încât cei doi să le primească înapoi. Cu morala: ”Sacrificând totul din datorie, vei atinge cu siguranță fericirea”. (”Myrtil Et Chloé”, în Oeuvres Complètes de M. de Florian, vol. 4, 1810).

 Dana Țabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2016/08/200-de-ani-mirtil-si-hloe.html