Un spectacol al contrastelor, extrem de parodic

Departe de genul operetei, Văduva veselă este un spectacol teatral, cu pasaje de operă veritabilă și coregrafie heteroclită, adaptat la realitățile din Balcani, prin adaos de text – perle și clișee culese de Radu Paraschivescu sau fragmente din pamfletele lui Andrei Pleșu. Un musical parodic și autoparodic, cu trimiteri în actualitate. 

Pălăria de cowboy cu stea galbenă în frunte a lui Bairamovici/Eduard Sveatchevici (satirizare a capului de zimbru cu astrul ceresc între coarne) e, poate, elementul de recuzită cel mai elocvent pentru situarea noastră în lume: dorim să imităm modelul american în orice privință, însă nu putem să ne sustragem propriei condiții istorico-geografice ori sociopolitice. Moldrosovia, țara imaginară, exprimă un joc de cuvinte între ”Mold(ova)”, ”Ro(mânia)” și ”sovi(etic)”. Trăim în postcomunism, umbra apusului Imperiu Sovietic planând încă ”de la Nistru pân’ la Tisa”.

Deși diferite prin stilistica scenică, cele trei acte sunt ”petreceri”, termenul având și sensul de ”devenire”, nu doar de ”distracție”. Titlurile, luxul, plăcerile sunt efemere. În acest sens, petrecerile (de la ambasada Moldrosoviei la Paris, de la reședința Glavary, de la restaurantul parizian Maxim’s) conduc, pe rând, înspre finalul neașteptat. Oricât de dezinvolt ar fi spectacolul, problematică e gravă. Veselia, doar aparentă, se stinge, după discursul negativ despre poporul român, într-o ninsoare pe fundal albastru, pe care regizorul o asociază cu liniștea dinaintea căderii cortinei, a zgomotului aplauzelor, și a reapariției actorilor în costume viu colorate. Ne gândim la o liniște proverbială dinaintea furtunii, ce premerge dezastrului, dar și la cea reală ce urmează unei catastrofe. Un moment de reculegere, de meditație și de regăsire a speranței.

Fiecare dintre cele trei părți se încheie brusc și începe surprinzător. Decorul modular, rotit cu ajutorul turnantei, permite treceri fluide, dinamice între momente. Primul act e realist, al doilea suprarealist pe fundal oniric, iar al treilea – hiperrealist. Realismul auster cu note grotești din partea I (tabloul Regelui Nikita…uk așezat pe toți pereții, inclusiv în baie, steagurile) ne plasează în plină distopie (”epoca de aur” redivivus). Vila, piscina, sauna etc. Glavary din partea II sunt glamour, mimând utopia lui ”dolce far niente”, fracturată de aluziile la ”Cântarea României” (stegulețe fluturate și unduiri scenice la unison). Partea III ne introduce în atmosfera restaurantului Maxim’s, față în față cu barul Minim’s, cu arcade sub formă de picioare uriașe pe tocuri, unde nici french-cancanul și nici valsul celor doi amorezi nu par să eclipseze intriga sociopolitică din prim-plan, coarda fiind intinsă până la refuz.

Cu toate că Andrea Gaviliu semnează coregrafia (pași de dans din diferite stiluri, în compoziții moderne, inedite, ansambluri energice sau duete grațioase), din balet și din mișcarea scenică a figuranților transpare stilul lui Andrei Șerban (gesturi filigranate, ritmice cu palmele), corpurile reunite prin mișcări cadențate, ordonate, uniforme, semnificând acum personajul comun al unei istorii triste. De aceea, putem vorbi de un spectacol al contrastelor între lirismul ori vibrația muzicii, febrilitatea dansurilor și replicile prozaice, totodată caustice despre poporul român ca ”masă de manevră”, manipulat de la Revoluție încoace. Contrastul estetic dominant este cel dintre grosier și candid. Se cântă și se vorbește în  română, franceză, germană și engleză. Babilonia lingvistică concretizează ideea absenței comunicării interumane. Româna (cu accente moldovenești) pentru contextualizare, franceza pentru frivolitatea idilelor, engleza pentru a ironiza Broadway-ul, iar germana pentru că libretul sună excelent astfel.

Andrei Șerban reprezintă realitatea nevoalată pe scenă, printr-un construct spectacular eclatant, excentric, extrem de parodic. Totuși, spectacularul nu este încărcat de povara istorică, deoarece spectaculosul  intervine ca mijlocitor, intermediind între scenă și realitate brută. Prin ”spectaculos” înțeleg tot ceea ce iese din tipar – dansul național al Hannei, o polka ”bătută”, cu unduiri de samba, echipamentul haios din actul II, duelul prosoapelor și al costumelor de baie, ochelarii de soare, microfoanele, burlescul, bufonada, cabaretul. În multe momente spectatorul poate fi captivat de muzică, de jocuri de lumini, ori contrariat de dansurile adaptând pași moderni și tradiționali (vals, balet, mazurka, dar și dans unguresc, irlandez etc.), cu mișcări explicit sexuale, de costume și decor extravagant, de replici necizelate.

Soprana Amelia Antoniu dansează și zâmbește formidabil, e participativă, ținând cont nu doar de partenerul de scenă, ci și de public. Implicat și intens este baritonul Adrian Mărcan. Soprana Nicoleta Maier are o voce percutantă. Tenorul Ștefan Von Korch este talentat, însă ar mai fi de lucru în ceea ce privește mișcarea scenică. O revelație o reprezintă actorul Ruslan Bârlea, Njegus, aghiotantului Ambasadorului (Ioan Cherata), al cărui rol este extins, acesta devenind povestitor și entertainer, legând anumite momente între ele (foarte bun mim, dansator de step, excelente abilități de mișcare scenică). Mai puțin reușite sunt momentele balerinelor de așa-zisă actorie, lipsindu-le exercițiul vorbirii scenice, mimarea emoțiilor cu stângăcie prin gesturi comune (mâna la tâmplă), sau inserții previzibile, cu iz de teatru de revistă (Edith Piaf). Apoi, preluările din presă, citatele sunt insuficient prelucrate, deoarece nu se omogenizează cu restul libretului.  

 (Văduva veselă după Franz Lehár, regia: Andrei Șerban, regizor asociat: Daniela Dima, scenografia: Anka Lupeș, coregrafia: Andrea Gavriliu, distribuția: Amelia Antoniu/Hanna Glavary, Adrian Mărcan/Danilo Danilovici, Ioan Cherata/Ambasadorul Zetta, Nicoleta Maier/Valencienne, Ștefan Von Korch/Camille de Jolidon, Ruslan Bârlea/Njegus, Cristina Gireadă/Zizi, Tatiana Purcaru/Violeta, Ștefan Linu/Cascada, Cristian Alexandru Savin/St. Brioche, Eduard Sveatchevici/Bairamovici, Tudor Florența/Kromski, Robert Buzilă și Ovidiu Manolache/Agenți, coproducție Opera Națională București și Opera Națională Română Iași, premieră, 10 septembrie 2016, Iași)

Dana Țabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2016/09/un-spectacol-al-contrastelor-extrem-de.html