Mix de arte performative cu Apoteoză

Apoteoză este o mixtură e arte performative (teatru, dans, muzică, pantomimă, interpretare instrumentală, pictură în direct), pe un text îmbinând limbile italiană, română și franceză, relevând babilonia contemporană (socială, de cuplu, de comunicare), având la bază un concept la fel de amestecat (absurd, farsă tragică, futurism italian, teatrul surprizei, critica tehnicizării contemporane, poem teatral  coregrafico-muzical, performance cu obiecte, teatru sintetic).

Dacă latura semantică a scenariului se bazează pe piesa Scaunele de Eugen Ionescu, sintaxa spectacolului ia forma teatrului sintetic, cu obiecte sau al surprizei, o artă activă inventată de futurismul italian (în special, Marinetti). Scenele sunt comprimate foarte mult, sintetizate, artistul vizual pictează cu materie organică, amestecată cu vopsea sintetică, oamenii sunt în același timp obiectele interacțiunilor cu ceilalți, ale situațiilor și interlocutorilor lor (Colonelul, prima Doamnă invizibilă). Spectacolul este, în același timp, artă activă pentru că pledează pentru o viață normală, demistificând rolurile omului-robot, omului-marionetă, omului înrobit tehnicii pe care o folosește, dar care ajunge să-l controleze. Apoi, spectacolul este dinamic, grație muzicii și mișcării scenice, o meditație în salturi, fără a lăsa prea mult timp contemplației (nici măcar atunci când tabloul e gata).

Există o logică de spectacol în performance – atât intrările și evoluția artistului plastic Daniele Cellini, cât și interpretarea diluată la flaut a Nataliei Paraschiv sau interludiile coregrafice (foarte reușite) fiind menite să lege scenele între ele. Avem de a face cu un proiect fragmentar, eterogen, facilitând întâlnirea unor oameni cu entuziasm cultural și artistic. Apoteoză conferă anumite roluri, de care pare că nici interpreții lor nu sunt perfect conștienți, bazate pe schimb de roluri (artistul plastic Daniele Cellini devine actor – rolul Oratorului, Alexandra Diaconița și Dragoș Toma au roluri multiple etc.).

Pierderea identității în haosul prezentului (12 membri ai Școlii de Teatru ProfessArt, grupați la mesele din Underground The Pub, în costumație albă mulată pe corp, cu privirea fixă și telefoane mobile în mâini) devine un semnal de alarmă pentru generația actuală, care privește în gol fără să vadă și se definește prin intermediul culturii social media, preluând stereotipisme de gândire, lipsindu-le capacitatea de a reflecta pe cont propriu, de se individualiza ori de a se distanța de o magmă a subconștientului colectiv ce unește eurile indefinit.

În era vitezei, manifestul futurismului italian (Marinetti) este afirmat chiar de la început, prin modul în care sunt montate fragmente de scene din Scaunele: Bătrânul și Bătrâna, acum Gervasio și Dorilla, își rostesc replicile poliglote prin mișcare scenică vertiginoasă (existența nu-i decât o succesiune de jocuri pe simulator, din când în când aruncând partenerilor de joc replici răzlețe, lipsite de miez și consecvență). Pictând ridicolul și angoasele vieții, Daniele Cellini se sincronizează cu dansul dezlănțuit al Alexandrei Diaconița (studentă la UAGE, foarte talentată pe mișcare scenică și pantomimă), declanșând ”apoteoza” așteptată: venirea Oratorului/Daniele Cellini, finalizarea picturii cu coji de banane înmuiate în lipici și vopsea și aruncate direct pe pânză, pentru a lăsa urme, moartea protagoniștilor, în numele gloriei și a unei absurde rămâneri în istorie. O apoteoză cu spectatori, fotografiată, filmată, distribuită cu telefonul mobil, cei 12 în alb pe scaune, privind înspre spectatorii reali, fără a-i vedea.

Întâlnirea dintre absurdul ionescian și futurismul italian este una asumată cultural, având ca bază o serie de asemănări (scaunele, auditoriul invizibil, protagonistul unic/Oratorul, mesajul așteptat și rămas nelivrat), care, fără a deveni una nefericită, dă curs unui spectacol cu momente coregrafice de excepție, însă de neînțeles în absența unui traducător. Acest traducător care îl trădează înspre spectator poate fi însuși Cellini (pictorul), Alexandra Diaconița în momente de dans frenetice, cu mișcări contorsionate, de la breakdance stilizat la teatru fizic atenuat – aceste aspecte creând o punte vizual-dinamică de concretizare a mesajului. De asemenea, unele soluții pentru care s-a optat regizoral mai pot avea acest rol (momentul haios al ireconcilierii muzical-dansante dintre Gervasio și Dorilla, de două ori falsul  tête-à-tête, în momentul în care cei doi sunt poziționați unul lângă celălalt, cu măștile la spate, adresându-se sălii într-un moment de pantomimă excelent, spațiul dintre scenă și public devine, în oglindă, locul spectatorului, așteptându-l pe Orator). 

Contradicțiile lasă spectatorul perplex, în special pe cel care se așteaptă să existe un fir narativ, fie și scurtcircuitat prin conectarea câtorva noduri de poveste/sens: Cellini pictează abstract cu material concret (resturi de mâncare), oamenii invizibili transpun ideile cele mai reactive etc. Parcă pentru a-l pregăti pentru nonsensul venirii Oratorului – prezența absenței, revelarea nonsensului existențial, a așteptării zadarnice. O nouă întrebare existențială, și alături de ea, speranța survin atunci când, la final, cei 12 invizibili devin brusc umani, carnali și privesc candid înspre public.

(Apoteoză, textul de Marco Giommoni şi Nicoleta Dabija, inspirat din Scaunele lui Eugen Ionescu şi Vengono de Tommaso Marinetti, direcția de scenă: Luiza Cupceac, muzica: Marco Giommoni, distribuția: Alexandra Diaconița/Dorilla, Dragoș Toma/Gervasio și Școala de Teatru ProfessArt, performance artist: Daniele Cellini, flaut: Natalia Paraschiv, Underground The Pub, premiera: 25 august 2016, în cadrul evenimentelor conexe la Congresul ASPLF)

Dana Țabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2016/09/mix-de-arte-performative-cu-apoteoza.html