Zvâcnirea dinaintea tăcerii

Spectacolul Noaptea dinaintea pădurilor este o producție independentă, care-a avut premiera la UAGE, iar apoi s-a jucat la Bacău în cadrul Festivalului Internaţional al Recitalurilor Dramatice „Valentin Silvestru” (8-14 aprilie 2016), în afara concursului. Spectacolul urmează să se mai joace la Iași în spații neconvenționale.

Monodrama lui Bernard-Marie Koltès La Nuit juste avant les Forêts (traducerea în limba română: Diana Nechit, iar în limba engleză: Armin Erfani) datează din 1977, fiind scrisă în urma unei căderi nervoase și a unei încercări de sinucidere, depresia autorului devenind a naratorului și fiind transmisă, regizoral, protagonistului. De fapt, prezența vizibilă este în permanență însoțită de o prezență invizibilă, care, de-a lungul monologului, ni se înfățișează în diverse ipostaze, fără a căpăta vreodată un contur clar și precis: un alt străin căruia eroul îi cere un foc, mama, fata cu bucle după care a alergat prin ploaie, fata în cămașă de noapte alergând pe coridor, alter-egoul protagonistului etc.

Dintre toate metaforele și simbolurile prezente în text, cele mai importante mi se par: refuzul oglinzilor, al autocunoașterii, al conștiinței de sine și, în același timp, teama de dedublare; ploaia purificatoare, un nou început, dincolo de durere și spaimă; camera neutră (de hotel) pe care o personalizează transformând-o într-un fragil ”acasă”, imposibilitatea de a se simți ”acasă”, înstrăinarea, însingurarea, enumerarea tuturor camerelor posibile în care ar putea încerca să își regăsească un confort interior, dar siguranța eșecului în orice privință, fiecare dintre camerele oferite, odăi, cabane, camere în case de familie redevenind, iremediabil, neutra cameră de hotel; o căutare interminabilă a ceva ce-ar putea semăna cu iarba, nevoia de securitate, de protecție, de abandon, renunțând la mecanismele de apărare. Monologul e ca o invocare disperată a îngerului păzitor, un zvâcnet dinaintea unei tăceri, putând semnifica orice, lăsând loc interpretării. Asocierea dintre un limbaj pe alocuri dur și metaforă conferă farmecul textului.

Cristi Avram a optat pentru un spectacol de atmosferă, cu accent pe stările de spirit transmise de text (alienare, angoasă, anxietate), fără a ieși prea mult din cursa în care literele ne prind iremediabil, încercând să confere un plus de melancolie prin sunet și lumini (picuratul robinetului asociat cu fundalul sonor, albastrul luminilor asociat cu reamintirea trecutului, îmbrățișarea neantului din final pe fundalul luminilor verzi ca iarba în amurg, însoțite de aceeași notă muzicală gravă). Fără a ajunge la un poem scenic, dar, în același timp, fără a moderniza prea mult punerea în scenă. Prin aceasta, deosebindu-se de alte montări  nonconformiste și dinamice (Philip Boulay, Théâtre du Saulcy). În interpretarea lui  Isma'il Ibn Conner, zvâcnirea este redată prin urlet, în cazul de față (în interpretarea lui Ovidiu Ivan), fiind în cea mai mare parte redată prin șoaptă și uneori, foarte puțin, strigăt. Gesturile lui Ovidiu Ivan sunt dramatice și construiesc explicații pentru spectator acolo unde textul nu-și lasă sensurile cu prea multă ușurință la vedere. Soluțiile regizorale (omul construit pe podea, din hainele dezbrăcate, flaconul cu pastile, schimbarea registrului vocal, ca pentru a reda pe un altul decât cel prezent în scenă) merg în același sens, al concretizării mesajului.

Străin și însingurat, terorizat și paranoic, jefuit, urmăritor și urmărit, fugar, terifiat, disperat, anxios, personajul principal este construit de Ovidiu Ivan, la limita dintre normalitate și patologic, din voci diverse (actorul are o capacitate uimitoare de a-și modula glasul), dar și din gesturi lucrate minuțios. Exersându-și vocea și gesturile, printr-un studiu serios, Ovidiu Ivan transmite toată suita de stări exprimată mai sus publicului. În cea mai mare parte, registrul este grav, însă, pe alocuri dramatismul este atât de acut încât frizează burlescul și comicul grotesc (discuțiile cu obiectele și hrănirea omului de pe podea, din haine; simularea tentativei de sinucidere pe saltea; unele izbucniri ca de copil, regres la un stadiu anterior experiențial și temporal; râsul forțat). Prezentul, trecutul, realul și imaginarul sunt aproape de nedisociat, cu toate acestea o schimbare majoră de lumină le diferențiază (albastrul pentru trecut, verdele arămiu pentru finalul imprecis).

Piesele decorului unic (o saltea cu pernă, o noptieră, un scaun, un bazin de apă cu robinet și cu un lighenaș, un WC) sunt învelite în celofan, sugerând un spațiu străin, o cameră de hotel unde totul e steril, iar amprenta umană nu are timp să se imprime, absența unui ”acasă”, a armoniei și echilibrului interior, zbuciumul sufletesc, dar și alienarea față de mediul înconjurător, fie că e vorba de oameni, fie că e vorba de obiecte. Spațiu scenic este tapetat cu nailon, iar fundalul e ca un staniol, pe care schimbarea luminii neutre (în albastru sau verde cu arămiu) se reflectă interesant. Poate că jocul cu luminile, dar și cu temporalitatea ar fi putut beneficia de un alt regim din partea regizorului, acordând mai multă atenție acestor aspecte, eventual lucrând textul și transformând periplul delirant prin memoria fragmentară a naratorului, în propriul său scenariu.

(Noaptea dinaintea pădurilor/ La Nuit juste avant les Forêts/The Night Just Before the Forests de Bernard-Marie Koltès, producție independentă, regia: Cristi Avram, interpretat de: Ovidiu Ivan, premiera: 23 aprilie 2015, Sala Studio, UAGE)

Dana Țabrea


http://dyntabu.blogspot.ro/2016/09/zvacnirea-dinaintea-tacerii.html