România, țara cu numărul cel mai mare de festivaluri…

România e țara cu numărul cel mai mare de festivaluri de teatru pe cap de locuitor. Cu toate acestea, Iașul, aspirant nu de mult la titlul de capitală culturală europeană, nu mai are sau nu are încă un festival reprezentativ.

În afară de festivalul de nișă de la Teatrul pentru Copii și Tineret Luceafărul, Festivalul Internațional de Teatru pentru Publicul Tânăr Iași (FITPTI), orice inițiativă festivalieră a eșuat după prima ediție. Au existat în trecut și alte festivaluri de teatru în Iași, proiectate pentru alte tipuri de nișe și alte categorii de publicuri, care au durat un număr de ani, de-acum rămânând amintire (de exemplu, Festivalul de Teatru Evreiesc de la TNI).

La modă sunt astăzi festivalurile de film sau cele de muzică. Pentru că sunt ceva mai generaliste în materia de selecție a publicului și nu comportă riscuri, oricât de specializate ar părea prin denumirea lor. Poate de aceea, Festivalul Internațional al Educației (FIE) a optat pentru o mixtură festivalieră, fără ecou, însă, în comunitatea ieșeană. La ultima ediție, aproape că nu s-a simțit: dacă nu citeam în program, nici nu aș fi zis că orașul trece prin efervescența unui festival (la antipod situez Sibiul, când orașul vibrează pe durata FITS).

 Apoi, un festival de teatru real ajunge să definească un oraș, să-l scoată din anonimat, să-și educe publicul și să-l distreze în același timp (entertainment-ul care nu face rabat de la calitate nu suportă conotații negative), să aibă profit, fără a renunța la pretențiile elitiste, să își dezvolte potențialul turistic, fără a face din acest aspect unul primordial, să faciliteze comunicarea lipsită de prejudecăți dintre artiști și critici, dar și legătura cu publicul larg atât prin spectacolele selecționate, cât și prin activități specifice (colocvii, mese rotunde, lansări de carte etc.). Având în vedere asemenea motive, majoritatea orașelor din România și-au creat un festival reprezentativ: Bucureștiul – Festivalul Național de Teatru (FNT), pe lângă paleta diversificată de multiple festivaluri pe care o oferă, Clujul – Întâlnirile Internaționale (IIC), pe lângă alte festivaluri pentru tinerii creatori, Timișoara – Festivalul European al Spectacolului/Festival al Dramaturgiei Românești (FEST-FDR), alături de festivalurile de nișă ale teatrelor german, respectiv maghiar, Aradul – Festivalul Internațional de Teatru Nou (FITN), alături de un festival de teatru clasic, Craiova – Festivalul Internațional Shakespeare, Brăila – Festivalul ”Zile și Nopți de Teatru la Brăila”, Constanța – Festivalul Internațional ”Miturile cetății” etc.

În cazuri excepționale, un festival migrează dintr-un oraș într-altul, din motive administrative, urmându-și inițiatorul/directorul festivalului, (re)conferind identitatea altui oraș, un aspect destul de greu de înțeles. Pentru că festivalul se dezvoltă într-o și pentru o comunitate cu un anumit specific, nu în jurul unei personalități. Dar această problemă e destul de frecventă, manifestându-se la alte case mai mari și altfel: prin megalomanie în privința propriului festival și dejucând planuri incipiente. Festivalul nu este un cult al unei așa-zise personalități, urcate pe un soclu fictiv, pe motiv că, fără respectivul personaj, festivalul ar dispărea. După cum un festival nu trebuie să pună accent pe teatre, ci pe creatori (în ceea ce privește selecțiile de spectacole făcute). Și pe nevoile publicului. În această privință, iarăși, se poate cădea în două capcane, egale prin consecințe: subevaluarea sau supraevaluarea gusturilor publicului. Iar dacă gusturile nu se discută, totuși acestea se dispută (în polemici cordiale și argumentate), se formează și se educă. Iar un festival de teatru e locul perfect pentru a disputa și forma gusturi, în sensul cel mai pozitiv, mai benefic și mai fertil.

Din ce motive a ajuns România atât de bogată în materie de festivaluri, nu-mi stă în atribuții să investighez. Mai curând, să identific specificul fiecărui festival de teatru, în măsura în care se poate vorbi de așa ceva, dincolo de conceptul de ”nișă” (specializare, adresabilitate țintită). Iar, atunci când un festival este la prima ediție, să îi urez bun venit în peisajul atât de aglomerat, dar atât de divers al festivalurilor din România. În această privință, cel mai recent festival nou-înființat, dar cu o tradiție solidă de la care se revendică (primul festival național de teatru antic, 1978-1981), este Festivalul Internațional de Teatru ”Miturile Cetății” de anul acesta, organizat la Constanța de Teatrul de Stat Constanța (20-26 iunie).

Propunându-și să reconfigureze temele mitologiei antice în context actual, festivalul de la Constanța plusează pe ingredientele care au devenit un must-have al teatrului contemporan: dans și song, dar și proiecție, pantomimă, măști etc. Spectacole de teatru instrumental (Homocordus, Franța, Actorchestra, regia: Horia Suru), fabule sau mitologii contemporane (Ești un animal, Viskovitz!, regia: Tudor Lucanu, Leonce și Lena, regia: Mihai Măniuțiu, Antigona, Franța, De ce Hecuba?!, regia: Anca Bradu, Electra, regia: Mihai Măniuțiu, Dionysos, regia: Daniele Salvo, Uciderea lui Gonzago, regia: Ion Sapdaru, Șobolanul rege, regia: Radu Dinulescu, Othello, regia: Suren Shahverdyan), dar și spectacole având mai mult o componentă educativă, de popularizare a mitologiilor (Hades și Persefona, realizat cu studenții de la Universitatea Ovidius Constanța, Facultatea de Arte, Metamorfozele iubirii, regia: Liviu Manolache). Dintre spectacolele care revalorifică mitologia cu mijloace actuale (mișcare scenică, muzică live), unele supralicitează soluțiile regizorale, umbrind jocul actorilor (Othello), altele supralicitează scenariul sau mesajul, eclipsând soluțiile regizorale (Uciderea lui Gonzago, Șobolanul rege), însă marea majoritate vin cu o proporție echilibrată între elemente (text-regie, personajul VIP-personajul colectiv/restul actorilor, raportul dintre mijloacele folosite – proiecție, mișcare scenică, intervenții individuale exemplare pe coregrafie, song de la cântec live la recital instrumental sau jelanie-monolog etc.).   

Dana Țabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2016/09/romania-tara-cu-numarul-cel-mai-mare-de.html