MaRó: parodia amară a relațiilor dintre maghiari și români

Subintitulată „komedie nekromántikă”, MaRó (Caustic) pune problema relaționării tensionate dintre români și maghiari sub lupa unei satire necruțătoare, alternând taberele prin cele 10 scene care compun scenariul și scoțând în relief ridicolul discriminării de ambele părți. Un filmuleț de desene animate cu doi maghiari așteptând în fața Porții Raiului, povestindu-și cum au ajuns acolo, apoi fugind din fața Sfântului Petru, care îi întreabă numele în limba română, deschide și încheie spectacolul circular, cu morala: „sicut in caelo, sicut in terra”.

Scenariul alternează scene scrise și jucate în limba română cu scene scrise și jucate în limba maghiară, fiecare beneficiind de supratitrare. Fiecare scenă are un titlu ce trimite la o zicere din latină, citatul fiind valorificat în spectacol ca modalitate regizorală. Scenele sunt legate prin introduceri constând în apariția unui actor sau a unei actrițe ce etalează citatul care precedă fiecare dintre scene. Constituind morala fiecărei scene, citatul nu reușește să divulge conținutul, deoarece miezul conflictelor dintre români și maghiari depășește orice așteptări prin gravitate, totul fiind, în schimb, tratat cu umor.

Nu doar în situația de mai sus, ci, în general, spectacolul se bazează pe un scenariu inteligent, soluțiile de regie fiind în strictă concordanță cu acesta. Actorii poartă litere pe fața ori pe spatele tricourilor, astfel că, atunci când se aliniază într-o anumită formulă, apare mesajul „Ardealul e al nostru” în limba maghiară, iar, atunci când își schimbă poziția, mesajul apare în limba română. Decorul este minimalist, cu scaune și mese de lemn, spătarele luând forma sculpturală a unor figuri memorabile, scriitoricești ori voievodale, reprezentative pentru cultura și civilizația românească. Se agită drapele, se dau lovituri de pumn (edulcorate prin slow motion), se înfig pumnale reale sau verbale, se aprind candele. Discriminarea în dublu sens devine o lamă cu dublu tăiș, luând forma unui scenariu/spectacol parodic și amar, excelent susținut de actori.

Efectul maxim este obținut cu un minimum de mijloace. Discrepanța dintre eroismul scontat de luptătorii maghiari pentru drepturi „pe viață și pe moarte” și realitate pune în valoare situații ridicole (zona angajaților unui supermarket devine terenul revendicărilor, al luptei pentru suveranitate și al pactelor secrete, până când vocea de la informații distruge mirajul, solicitând angajații). Anumite trăsături de caracter sunt universale, interesul personal primând nu doar în fața interesului celuilalt, ci și a oricărui interes național. Acest lucru face ca „vremurile eroice” pe care se mizează să își dezvăluie frivolitatea (maghiarul solicitat de primar să îl joace pe Avram Iancu cu ocazia zilelor orașului, deși ezitant la început, intonează, într-un final, imnuri în favoarea „eroului național”, iar, dintr-o altă perspectivă, a celui care a comis genocidul împotriva ungurilor).

Paradoxal e momentul când un student maghiar este bătut cu cruzime mai întâi de români și apoi de ai lui din motive absurde (pentru că vorbea maghiara în campus la telefon, respectiv, fără un motiv evident, de suporterii maghiari ieșiți de la meci, care implică în discursul lor argumente filosofice diverse, invocându-i pe Heidegger, Nietzsche, Lyotard etc.). Nu este singurul moment din spectacol ce implică bizareria și absurdul. A afla că ești de naționalitate maghiară poate deveni o problemă medicală, care să reiasă din analize de sânge, cu un diagnostic clar determinat, oricât de ilar ar părea (dezorientare, izbucniri de violență, insațietate, autovictimizare, autocompătimire, gânduri de suicid). Pentru partea adversă, a fi de o altă naționalitate (română/maghiară) se învecinează cu o condiție psihosomatică maladivă, ce trebuie readusă la normalitate („mens sana in corpore sano”). Numai că însuși conceptul de normalitate îi împarte pe transilvăneni în două tabere, fiecare considerând că modul lor de a gândi, a simți sau a acționa este normal și luptând pentru impunerea acestuia, în defavoarea unei conviețuiri armonioase („tertium non datur”).

Răsturnările de situație sunt foarte bine realizate, iar umorul este viu. Relevante în acest sens sunt mai multe scene din spectacol. Mai întâi, scena din familia fetei de naționalitate maghiară ce aduce în casa părinților logodnicul român. În al doilea rând, scena cu copiii care împrumută comportamentele celor mari, iar învățătoarea încearcă să-i împace în timp ce se joacă violent, transformându-i simbolic în elvețieni și belgieni, demonstrându-le cum aceștia conviețuiesc pașnic. Numai că, odată recreația încheiată, spectatorul află cu stupoare titlul lecției de istorie predate de învățătoarea așa-zis pacifistă, despre istoria tulbure a luptei seculare dintre maghiari și români. În al treilea rând, relevantă e scena din care reiese că, frați sau nu, conflictul continuă (reportera și câștigătorul premiului pentru film). În al patrulea rând, limbajul corporal și verva povestitoarei din bar îi captivează pe cei doi maghiari, care, deși neînțelegând nimic, îi tot toarnă palincă și îi sorb cu nesaț cuvintele de pe buze despre vremurile în care ungurii i-au omorât bunicii; însă când le aude limba, fata rămâne mută de uimire, descoperind că erau unguri. Cu toate acestea, într-un mod cât se poate de bizar, prin interesul cu care discursul frumos a fost ascultat, chiar dacă a rămas neînțeles ca mesaj, bunicii au fost răzbunați, iar maghiarii și-au răscumpărat faptele reprobabile.

(MaRó de Székely Csaba, regia Andi Gherghe, distribuția: Raisa Ané, Botond, Farkas Benedek, Csaba Ciugulitu, Piroska Fodor, Imelda Hajdu, Ștefan Mura, István Nagy, scenografia: Adrian Ganea, Studio Yorick, Târgu Mureş, 25 septembrie 2016, FEST-FDR Timișoara)


Dana Tabrea


http://dyntabu.blogspot.ro/2016/09/maro-parodia-amara-relatiilor-dintre.html