Realism și histrionism

Două piese cu o femeie, examenul de licență în actorie al Andreei Darie, reunește într-un scenariu nou, omogen, surprinzător ”Melodia preferată” și ”La noroc” de Franz Xaver Kroetz. Conceptul regizoral se bazează pe definirea realismului teatral ca opus realității cotidiene, pe acceptarea unor realități teatrale paralele și pe valorificarea histrionismului de interpretare, în virtutea faptul că histrionismul ar fi o ”dimensiune umană fundamentală”: ”Pe scurt, realismul contemporan presupune reprezentarea unor oameni obișnuiți, adică a unor oameni care au conștiința histrionismului lor, în situații obișnuite, adică în situații guvernate de convenții de tip teatral.” (Ion Mircioagă, Realitatea și realismul în artă, UNATC Press, 2016, p. 95).

Primul lucru de remarcat la punerea în scenă realizată de Ion Mircioagă cu Andreea Darie este faptul că scenariul nu e realist în sens strict. ”La noroc” (monologul unei mame singure) ajunge un moment intercalat în ”Melodia preferată” (povestire din indicații scenice). ”Melodia preferată” e titlul unei emisiuni radiofonice și (în spectacol) ”I have a dream” (Abba). Elementul subtil care reunește momentul din imaginația femeii de situația din garsoniera acesteia îl reprezintă dubla înțepătură (în tren, femeia cu copilul se înțepase cu acul de la lucrul de mână, iar, în garsonieră, femeia nevrotică se înțeapă în micuțul cactus pe care îl udă în mod aproape ritualic). Scenariul este o monodramă nu atât prin folosirea unui actor unic, cât prin reunirea caracterelor din cele două piese, astfel încât să avem un singur personaj, în momente scenice juxtapuse, sau ”realități paralele”, cum le-ar numi Ion Mircioagă. Trecerile de la o ”realitate” scenică la alta sunt realizate prin intermediul recuzitei (stender), schimbarea vestimentației, schimbarea locului elementelor de decor (masa), la care se adaugă detalii ce au în vedere sound-ul ori mișcarea scenică. Conceptul de ”realitate” forjat de Mircioagă are în vedere o ordine de sens constituită prin mijloacele spectacolului. Realitatea teatrală teoretizată și ilustrată prin montări scenice de Ion Mircioagă nu exclude aluzivul, enigmaticul, ficțiunea, oniricul: ”[realitatea imediată] lasă loc alteia, despre care nu știm câtă e ficțiune, câtă amintire, câtă e născută de partea onirică a spiritului, câtă din instinctele ființei” (Ion Mircioagă 2016, p. 17). Într-un cadru scenic aproape naturalist, discursul teatral e destul de actual (efectele subliminale ale reclamelor), menținând o ambiguitate de fond (posibilitatea ca personajul să-și fi abandonat cândva copilul sau probabilitatea că nu a existat nicinu copil – absența oricărei fotografii din rama de pe masă).   

În al doilea rând, aș remarca modificarea caracterelor din cele două texte, astfel încât personalitatea histrionică a Andreei Darie să poată fi valorificată în construirea personajului său. Din nou, în baza unui crez regizoral: ”(…) teatrul permite o terapie extrem de necesară: ne dă voie să fim sinceri – la adăpostul unui personaj cu care ne identificăm, jucând propriul rol, punându-ne propria mască.” (Ion Mircioagă 2016, p. 55). Regizorul explicitează realități implicite, subînțelese în textele lui Kroetz; ba mai mult, le face să explodeze scenic, datorită histrionismului Andreei Darie. Actrița este testată și validată ca atare prin două ipostaze de rol majore: rol nonverbal, bazat pe gestică, limbaj corporal, și expresivitate facială; rol verbal, psihologic, bogat în gesticulație și cu replici care cer maturitate în ceea ce privește experiențele de rol, inteligență pentru a suplini absența experiențelor se viață similare și a le construi prin gândire asociativă, și talent pentru a acoperi prin improvizație absența legăturilor dintre situații sau pentru a le crea.

Deoarece regizorul pune histrionismul de interpretare la baza realismului, discreția și unilateralitatea caracterelor textuale dispar, fiind înlocuite prin nevroză manifestă, expansivitatea scenică, roluri modulate mai mult exterior, decât interior, evitând monotonia. Zvâcnirile de la început îi permit actriței să își folosească propriul rol pentru a-și masca emoțiile. În momentul intermediar, Andreea Darie se lansează într-un delir actoricesc, reușind să își pună în acord foarte bine replicile cu gesturile. Că tipologia caracterelor textuale nu corespunde cu cea actoricească e o altă chestiune, rezolvată prin retușarea replicilor și actualizarea scenariului. Mai apoi, Andreea Darie reușește să creeze impresia că povestea personajului se ”scrie” pe măsură ce e jucată, deși e evident că rolul a fost foarte atent lucrat și exersat mult înainte. Scurta secvență video cu actrița demonstrează, prin contrast, abilitățile acesteia de a construi scenic un rol; în al doilea rând, frapează prin telegenie. În final, se revine la rolul nonverbal, de pe alte baze: la terminarea facultății, Andreea Darie are deja nivelul unui actor angajat, stăpân pe lucrul scenic, ceea ce mi se pare o performanță rară, extraordinar de greu de atins în momentul absolvirii. Consider că ar putea-o provoca doar interiorizarea unui rol, în direcția scenicului rezervat, răsunător prin discreție, iar nu prin șocarea auditoriului.   

(Două piese cu o femeie, adaptare după ,,La noroc” și ,,Melodia preferată” de Franz Xaver Kroetz, traducere: Victor Scoradeț, regia și versiunea scenică: Ion Mircioagă, cu Andreea Darie, video: Adrian Poroh și Asanache Rick, asistent de regie și sunet: Ivona Lucan, mișcare scenică: Mihaela Culda, voci: Andreea Scutariu, Doru Aftanasiu, Victor Zaharia, Alexandru-Radu Petrescu,  coproducție: Universitatea Națională de Arte ”George Enescu” Iaşi și Teatrul 7, Sala Studio UNAGE, 12 ianuarie 2017) 

Dana Țabrea


http://dyntabu.blogspot.ro/2017/01/realism-si-histrionism.html