Medeea contemporană

Nu numai că Medeea e multiplicată, dar e transpusă în termeni contemporani. Șapte dintre cele opt tinere actrițe prezente în scenă intră, pe rând, în rolul Medeea, asumat dintr-o perspectivă feministă contemporană. Medeea contemporană nu este redată din perspectiva unui feminism dulceag, ci reprezintă o reconsiderare în forță a Medeei din tragedia greacă, ca și cum ar fi o rană vie, deschisă, supurând: femeia care-și asumă traumele psihice ale copilăriei, ”planta de apartament” ale cărei răni psihologice sunt invizibile pentru soțul conformist, absorbit de căutarea cotidiană a fericirii, bulimică, dizgrațioasă, răscrăcărată pe masa de naștere, mirosind a ”sânge și a carne tocată”, ”animalul de casă îmblânzit” – pradă impulsurilor erotice masculine, mușcând perna sau mușcând din propria-i carne, sângerând pe dinafară, dar mai ales pe dinăuntru, surprinsă de kitsch-ul Crăciunului la supermarket, atârnând de un cărucior în care mostrele fericirii conjugale sunt etalate și expuse, vânându-și soțul la raionul de flori unde visează cu ochii deschiși la o nouă fericire într-o altă familie, cu o ”mami nouă” și ”copii noi” adăugați pe lista imensă de cumpărături, alături de restul dovezilor de fericire sau în plină criză de gelozie, furie și frustrare, atunci când devine conștientă de intențiile de trădare ale bărbatului.

De cele mai multe ori, tinerele actrițe au roluri care depășesc experiența lor ca femei, de aici văzându-se capacitatea fiecăreia, mai mare sau mai mică, de a prelua un rol de compoziție, cu elemente de contre-emploi. Uneori contribuția tinerelor actrițe e mai fadă și mai stângace, alteori este extrem de convingătoare, în funcție de rezervele de talent, capacitatea de a empatiza cu experiența personajului feminin, posibilitățile de concentrare și de atenție de care dispune fiecare dintre acestea. Decorul minimalist este schimbat cu dexteritate, mulându-se pe simularea spațiului dorit în fiecare scenă; doar câteva elemente de recuzită reușesc să devină foarte sugestive. Se lucrează preponderent vizual, încercându-se integrarea fetelor (în formulă completă, ca un cor) în câteva imagini emblematice pentru societatea contemporană: presiunea exercitată de standardele de frumusețe 90/60/90, cea exercitată de cerințele sociale în ceea ce privește familia și copiii, apoi presiunea exercitată de obligația de a fi fericit, impusă tot la nivel social.

Toate aceste imagini sunt în același timp mituri ale societății contemporane pe care actualul poem dramatic în proză, text de debut a Roxanei Marian (2012), pus în scenă cu studenți la teatru de la Universitatea din Târgu-Mureș, încearcă să le destrame. Tragedia contemporană funcționează ca o dezvrăjire și o demitizare în ceea ce privește etaloanele de frumusețe, prejudecățile despre femeia mamă și soție exemplară și despre bărbatul care asigură fericirea familiei, despre cum trebuie trăită viața și mai ales privind mirajul kitsch al sărbătorilor. Dintre toate, imaginea finală cu ultima Medeea spărgând una de alta cele două măști de ghips este cea mai persistentă pentru memoria vizuală și afectivă a spectatorului. Înscris pe peretele de fundal din leduri, termenul ”fericire” exercită el însuși presiune dinspre toate lucrurile care sunt echivalate cu el la nivel social: familie, copii, cumpărături etc. Dreptul la fericire a ajuns în contemporaneitate o obligație față de ceilalți; avem datoria absurdă de a ne declara îmbuibați, deci fericiți. Medeea este omul revoltat față de această datorie absurdă.

Este pentru a doua oară când întâlnesc într-un spectacol de teatru asocierea dintre tragedia antică, revăzută în termeni contemporani, și problematica ”sărbătorilor fericite”. Uneori e plăcut să te lași în voia lucrurilor simple și a bucuriei ce la însoțește, însă fericirea sărbătorilor nu e deloc una simplă. Este aproape întotdeauna însoțită de un parcurs interminabil prin magazine și supermarketuri, de cărucioare pline de cumpărături mai mult sau mai puțin (in)utile, în care E-urile și gândurile se amestecă, dobândind iz de nevroză. De la realism, la absurd și apoi la tragic parcursul e aproape firesc în teatrul contemporan. Orice gest cotidian se poate dovedi a fi unul absurd, cu implicații tragice (masa în familie, o zi la cumpărături, patul conjugal etc.). Atunci când realitatea devine de neînțeles, bizară sau dobândește o dimensiune uriașă, fiind exagerată, tragicul pândește din toate părțile, fiind iminent. În cazul de față, viața femeii, care e singură în fața nașterii (bărbatul serbează cu prietenii la bere nașterea copiilor), în fața dragostei (de la un anumit moment comunicarea celor doi devine imposibilă, ambii exagerând realitatea, dar din puncte de vedere deosebite) și în fața sorții (bărbatul face un prim pas spre trădare), o conduce într-un punct fără ieșire (destin, determinism). Soluția tragediei antice este de limită, de aceea finalul spectacolului e oarecum deschis (spre deosebire de textul al cărui final e mai clar exprimat), la alegerea spectatorului, provocând la discuție, dezbatere și problematizare, mai mult decât trasând o linie clară (ca-n soluția tragediei antice grecești când Medeea își ucide copiii, răzbunând astfel infidelitatea soțului).

(Mede/ea sau Despre fericirea conjugală de Roxana Marian, Mede/ele: Alba Valdevira Garcia, Iulia Andreea Pop, Andreea Claudia Drăgan, Alexandra Maria Țura, Alexandra Țucu, Carmen Ghiurco, Loredana Cleopatra Druhora
Iason: Dragoș Florea, Eros: Andreea Claudia Drăgan, Glauke: Edinas Soos, anul III Actorie, Universitatea de Arte din Târgu-Mureș, coordonatori: Monica Ristea și Elena Purea, Teatru Fix, 17 mai 2017)

Dana Țabrea


http://dyntabu.blogspot.ro/2017/05/medeea-contemporana.html