Între două pastile

Între două pastile este un spectacol multimedia documentar, cu un punct de plecare autobiografic. Dacă în prima parte fenomenul depresiei în rândul tinerilor este analizat prin intermediul unor fragmente de interviu, punctând anumite idei (cum ar fi ignoranța majorității și ideile preconcepute atunci când persoanele suferind de depresie sunt etichetate și stigmatizate de familie sau anturaj), cea de-a doua ia forma unui studiu de caz puternic dramatizat. Filmul documentar propriu-zis, fără intervențiile audiovideo din spectacol, poate fi vizionat aici: www.fataascunsa.ro. 

Scoțând în evidență mărturii venind dinspre tineri care s-au confruntat cu depresia, spectacolul însumează perspectivele acestora, care conduc înspre încercarea de a schimba modul în care este perceput fenomenul în România. Ceea ce e foarte important de reținut e că depresia și necesitatea de a depinde de medicamente pentru o anumită perioadă de timp sunt văzute ca fiind o rușine atât de oameni considerați inteligenți sau cu o poziție deloc de neglijat într-o societate dominată de control, cât și de ignoranți. În al doilea rând, mentalitatea din România pune accent pe nevoile de bază ale tânărului (haine, alimente etc.), fără a accepta că problemele survin din faptul că nevoile superioare nu sunt satisfăcute (siguranță, stimă de sine, culturale etc.).

Prima parte este un documentar realizat cu mijloace video performante, cu imagini filmate în mod realist peste care se suprapun imagini generate sau prelucrate pe computer, făcând apel la un fond sonor care menține vie atenția spectatorilor și căutând să transpună ideea de documentar pe o tema de maximă actualitate și de maxim interes (în paralel, tema este mult abordată prin documentare TV obișnuite) în spectacol. Granița dintre documentar și artistic este fragilă, astfel că vor fi introduse imaginile modificate și augmentate (scenografia video de tip augmented reality, dar și live) pentru a putea realiza trecerea între și suprapunerea dintre documentar și spectacol propriu-zis.

Cea de-a doua parte are o structură diferită de prima, aducând în scenă un performer și o cameră de filmat, dublând astfel realitatea virtuală reprezentată de imaginea de pe peretele din background și creând un tampon între lumea imaginii (care avusese până atunci impact direct asupra spectatorului) și lumea spectatorului. Camera de filmat și protagonistul spun o poveste inspirată de realitate, de experiențele unor persoane care au suferit de depresie. Dar, cu toate acestea, au un rol foarte bine determinat în structura documentarului multimedia. Aduc un plus de dramatism și dezvăluie mirajul imaginii și al virtualului prin care experiențele subiective din prima parte au fost învăluite și redate spectatorului. Intenția organizatorilor este aceea de a nu lucra cu realitatea pură, ci de a o îmbrăca prin intermediul tehnicilor audiovideo și de a crea astfel efecte mai puternice decât ar fi putut să o facă realitatea brută.

Depresia este personificată, luând chipul tuturor femeilor care l-au părăsit pe protagonist de-a lungul timpului (mama, iubita Ana, psihologul școlii). Mult valorificata imagine a morții este înlocuită în acest spectacol printr-un personaj diferit (se face apel la dramatizarea de tip digital și la imagini 3D). Având performerul în față și un actor digital, dublați de imagini în mișcare (mișcarea personajului este preluată și imprimată imaginii folosind un senzor kinect, un detaliu tehnic pe care l-am aflat tot de la organizatori). Spectatorii unui asemenea tip de spectacol, pe cât de rar, pe atât de necesar, nu pot fi altfel decât captivați, devenind empatici cu subiectul exprimat prin tehnică de top, cu atât mai mult cu cât am certitudinea că o experiență personală anterioară din viața lor ori a celor apropiați i-a atras în auditoriu de la început. Există și clișee cinematografice (filmul dinaintea sinuciderii din cauza depresiei) sau din spectacole în general (proiectarea unor imagini din sală, spectatorul care se vede pe sine în spectacol) care, din punctul meu de vedere, sunt date în vileag și neutralizate prin prezența camerei de filmat în scenă. Proiecțiile și interacțiunea în timp real, în schimb, sunt de preferat simulărilor filmate în prealabil.

Dincolo de caracterul realist al mesajului ori de ineditul tehnicii, jocul performerului și al actorului digital reprezintă prestații exagerate. Din nevoia de a propune spectatorului niveluri de realitate, nici actorie propriu-zisă și nici simplă filmare, între care imaginația acestuia să poată jongla. Tot din nevoia de a lucra cu niveluri de realitate scenică sau virtuală diferite, sunt folosite efectele speciale, cum ar fi mișcarea performerului din imaginea cu spectatorii (apariție din altă dimensiune, fantomatică, despre care am crezut inițial că e realizat prin intermediul tehnicii motion tracking, protagonistul fiind deplasat și în altă dimensiune decât restul imaginii, dar am aflat ulterior de la organizatori că ar fi vorba de o captură tridimensională realizată cu infraroșu). Efectele vizuale vintage din partea de final transformă imaginile, odată cu capturile cu spectatorii, în arhive. Acestea conduc înspre ideea de mărturisire a unor evenimente la care aceștia au participat în prezent, la cea de fenomen sau subiect de mare actualitate sau la cea de menținere a subiectului într-o arhivă vie.

(Între două pastile, un spectacol de Cinty Ionescu – documentare, video design, regie, sound design: Sorin Păun Randomform, dramatizare: Maria Manolescu, performer: Marian Olteanu, actor digital: Letiția Vlădescu, live AR: Dan Făcăeru, scenografie AR: Ciprian Făcăeru, mișcare scenică: Andreea Duță, 10 august, MNAC București)

Dana Țabrea


https://dyntabu.blogspot.ro/2017/09/intre-doua-pastile.html