Am vizionat spectacolul Nuntă
însângerată în regia lui Andrei Măjeri acum ceva timp și mi-am dat seama că
reflectă epoca în care trăim, fiind caracterizate (și spectacolul, și epoca) de
refuzul poeziei. Simbolurile la care Lorca face apel sunt concretizate și
resemnificate: luna (semnificând cel mai adesea moartea, dar și pe eros) este reprezentată
printr-un toreador, care face un cuplu scenic cu dansatoarea de flamenco în
rochie roșie (reprezentând moartea, dar și frumusețea). De altfel, majoritatea
simbolurilor folosite de Lorca (armele albe, apa, plantele) trimit la ideea de
moarte. Într-un mod actualizat, scena de la Craiova este mărginită de apă care
nu-i decât opusul apei vieții (granița dintre spectatori și actori, dintre
viață și moarte; apa nu reprezintă locul în care personajele se revigorează, ci
care dimpotrivă le apropie de tărâmul celălalt). În al doilea rând, florile de
portocal ce ornează gradenele simbolizează tot moartea, legătura dintre eros și
thanatos, ideea de festin funest. Ploaia de flori de portocal, poate singura
tentativă de recuperare a poeziei din spectacol, e contracarată de comedia bufă
(mirele însuși are o coroniță din flori de portocal). Lirismul textului iese în
evidență, contrastând cu actualizările puternice aruncate la plasă.
În întregul său, spectacolul e o tentativă de a ajunge la o tragedie
grotescă actuală, alternând însă elemente clasice cu elemente moderne, tatonând
contraste foarte tari. Fără intenție, o
abordare ceva mai convențională (vizibilă din jocul anumitor actori, Mirela
Cioabă, Anca Dinu), pe alocuri nu tocmai fericită, alteori în acord cu ideea de
tragedie contemporană prin dramatismul exacerbat se îmbină cu una extrem de
actuală (vizibilă din reconfigurarea întregului scenariu, terenul de tenis, nunta
cu momentul împletirii firelor destinului, gradenele, petrecerea cu sangria și
coregrafie neașteptată, hilară, îmbinând elemente diferite, asociind bucuria și
drama, fericirea și tristețea, comedia și tragedia). Los Leñadores (Cătălin Miculeasa, Cosmin Rădescu, Dragoș Valentin
Măceșanu) sunt atât trupă de dans, cât și elemente ale destinului, martori
nevăzuți ai anumitor scene, vestitori etc.). Simetric, slujitoarele (Haricleea
Nicolau, Corina Druc, Costinela Ungureanu) sunt în același timp parcele. Respingerea
poeziei la care mă refeream la început se reflectă într-o anumită neutralitate
a jocului anumitor actori. Chiar dacă alții performează pe sound patetic
(melodii spaniole). S-ar fi putut lucra în direcția unei mai mari distanțări față
de rol, comedia fiind mijloacele prin care acest lucru este deja realizat
(Ștefan Cepoi, Monica Ardeleanu).
Prin modul în care s-a ales distribuția în rolurile titulare (Raluca Păun, Claudiu
Mihail), protagonist devine cuplul secundar (Romanița Ionescu, Alex Calangiu).
Raluca Păun ar putea juca mai natural, am senzația că uneori joacă o mironosiță
(a nu se citi ”ca o”). Claudiu Mihail este foarte relaxat și improvizează destul
de mult, în special în momentele de dans. În schimb, cuplul Romanița
Ionescu-Alex Calangiu e senzațional atât în momentele de actorie, cât mai ales
în cele de mișcare scenică. Prin atitudine și postură corporală, Romanița
Ionescu exprimă îndârjire, dar și foarte multă delicatețe, dublată de
brutalitate (un act reflex prin care personajul răspunde atunci când se simte
respins de partener). Foarte sugestivă pentru suferința, pentru perplexitatea
și neputința resimțite, fiind confruntată cu o situație imposibil de schimbat,
în ciuda eforturilor zadarnice, este mostra de teatru coregrafic fizic. Expresivitatea
corporală nu e una comună, ci spasmodică, Romanița Ionescu controlându-și
mușchii abdominali, dar și musculatura brațelor. Prin controlarea mușchilor
faciali și reprimarea plânsului sau prin râsul convulsiv, actrița construiește
suferința femeii pasionale, căreia soțul nu îi împărtășește dragostea într-un
mod în același timp artistic și credibil. Trecerile de la ingenuitate la
vulgaritate (exprimând durerea personajului prin pasiunea, violența, dar și fragilitatea
acestuia) probează o actriță complexă.
Apreciez mult la nivel tehnic valorificarea spațiului scenic, intrarea și
ieșirea actorilor se face prin 6 locuri diferite, spectacolul e fluent fără
black-out. Mi se pare extrem de dificil să reușești să montezi la sala mare de
la teatrul craiovean pentru că scena e într-adevăr mare, iar sala foarte
încăpătoare; prin urmare, dacă spectacolul nu trebuie neapărat să umple scena
fizic, trebuie măcar să o folosească inteligent și să fie suficient de vizibil
pentru că, repet, sala e enormă.
(Nuntă însângerată de F.G. Lorca,
regia: Andrei Măjeri, asistent de regie: Adina Lazăr, decor și costume: Irina
Chirilă, coregrafia: Flavia Giurgiu, muzica: Katalin Incze, Mirela
Cioabă, Raluca Păun, Alex Calangiu, Claudiu Mihail, Adrian Andone,
Romanița Ionescu, Gabriela Baciu, Anca Dinu, Monica Ardeleanu, Ștefan Cepoi,
Corina Druc, Costinela Ungureanu, Haricleea Nicolau, Dragoș Măceșanu, Cosmin
Rădescu, Cătălin Miculeasa, premiera: 26 februarie 2017, Sala Amza Pellea a
Teatrului Național „Marin Sorescu” din Craiova)
Dana Țabrea
https://dyntabu.blogspot.ro/2017/09/comedia-bufa-si-poezia-florilor-de.html
foto credit: Albert Dobrin
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu