O noapte furtunoasă: Caragiale redivivus

Actualizarea textului caragialesc pleacă, așa cum și trebuie, de la o sugestie din piesă. Mai departe, totul depinde de inspirația regizorului și a echipei de lucru, de talentul și inventivitatea actorilor, de o idee scenografică valabilă. Actorii sunt foarte teatrali și atunci se optează pentru o profilare a rolurilor, iar per ansamblu pentru parodierea comediei bulevardiere cu situații haioase și confuzii, gesturi repetate și bufonerii. Decorul insolit, modern, original transformă curtea lui Jupân Dumitrache în firma de cherestea și export ”JD Romania”: diverse tipuri de ferăstrău sau de ciocan, dălți de diferite forme, rindea etc. Pereții sunt plini de instrumente de tâmplărie, de parcă am fi la muzeul cherestegiilor (acestor obiecte li se dă ocazional câte o întrebuințare, iar în ambuscada creată de urmărirea lui Rică Venturiano sunt în mare parte folosite).

Încă de la început, conversația dintre JD (Daniel Rizea) și Nae Ipingescu (Costi Apostol) este transpusă în termeni neconvenționali: Nea Nae îi pozează Jupânului care sculptează de zor cu dalta și ciocanul într-un butuc, dar conținutul discuției dintre cei doi este menținut intact. Între cherestegia actuală și limbajul de mahala bucureșteană franțuzită contrastul e atât de puternic, încât realizezi că spectacolul nu e pentru naivi. Dar nici pentru snobi. Într-un mod pozitiv, regizorul Cristian Ban încearcă să instaleze o stare de perplexitate. Astfel încât în anumite situații, râsul natural, exploziv să devină o surpriză chiar pentru tine însuți. Nu mai ai timp să îți așezi gulerul scrobit și să îți pregătești cu o fracțiune de secundă înainte râsul în barbă. Între cei care, mimând o seriozitate agresivă, se abțin să râdă și cei care la final așteaptă victorioși (la o pauză intenționat sesizabilă în scenă) ca Jupân Dumitrache să își dea seama că e încornorat, aflând cui aparține cămașa găsită (nu mai e legătura, ordinea scenică a schimbat ordinea textului pe alocuri) în patul Vetei, realizezi că râzi firesc, ca la o comedie de calitate. În mod circular, la final îi vine rândul lui Jupân Dumitrache să fie sculptat de Nae Ipingescu, devenind mascota vie a propriei firme, pe fundalul inimilor tricolore lipite pe felii rotunde de lemn și atașate unui panou forestier, cu un picior ridicat pe un butuc, în postura de luptător pentru onoarea de familist, iar cu o semnificație mai largă în postura oricărei statui reprezentând un mare Jupân cu o armă în mână, în cazul de față – ciocanul. Prin această imagine sunt demontați idolii falși ai istoriei. E o metaforă a glorificării muncitorului înainte de 1989 (JD e îmbrăcat în salopetă de lucru și bocanci) și a demistificării acestui tip de glorie. Chiar și acum, în România privatizărilor mai mici sau mai mari, lucrurile nu par să se fi schimbat prea mult. Atmosfera umană rămâne una de mahala, în asentimentul telenovelelor, dar anglicizată.  

Nu reușește să evite lupa lucidității nici ”eternul feminin” care șochează cromatic prin puternice contraste vestimentare (roșu-albastru sau vișiniu-tigru). Recuzita de cherestegie dobândește noi utilizări (dălți pentru manichiura Ziței (Claudia Ardelean) sau ciocane ce adaugă un plus de picanterie lenjeriei Vetei (Fatma Mohamed). În ceea ce privește restul personajelor masculine, Chiriac (Sebastian Marina) e un macho pe care numai aerele Vetei îl mai dau pe spate; Rică Venturiano e un fante second hand (Liviu Popa), iar Spiridon un pișicher care favorizează neînțelegerea. În întregul ei, regăsim o lume umană zgomotoasă, răsunătoare în decrepitudinea ei, în care interjecțiile domină, iar din care rațiunea pare să fi evadat și care nu e tocmai un loc necunoscut pentru noi, astăzi. Există momente în spectacol când, cu actoria la vedere, personajele mai mult țipă decât vorbesc și aleargă într-o devălmășie de nedescris. E o dezordine umană care o reproduce pe cea a animalelor. O chestiune care are mult de a face cu secolul în care trăim.

Astfel, Caragiale renaște într-o lectură scenică actuală, prezența actorilor făcându-se simțită prin mici acțiuni și gesturi comice (schema lui Fatma Mohamed cu cămașa, preocuparea Claudiei Ardelean pentru manichiură, plecarea ca la bătălie cu metrul a lui Costi Apostol), care rămân legate de personalitatea actorului la construcția personajului căruia contribuie. Alertă, antrenantă, dinamică și inteligentă, montarea face uz de soluții regizorale care stau în picioare: depistarea și ironizarea clișeelor (retezarea cu toporul în două a fotografiei) merge mână în mână cu demascarea cu ironie și umor a unei societăți melodramatice; schema cu hârtia igienică și lectura indirectă la toaletă introduce un pasaj caragialesc indispensabil în economia actualizată a spectacolului (lecturarea ziarului și nelipsitele opinii politice din ipocrizie, chiar dacă nu se înțelege nimic); zona în care trebuie căutat intrusul este transformată într-o hartă la care Nae Ipingescu arată cu un metru cu arc folosit pentru măsurare în tâmplărie; același metru mai are puțin și e călărit de același Nea Nae cu pantaloni de stofă subțire, ilic încheiat greșit la câțiva nasturi și o șapcă de proletar; una dintre ferestre e prevăzută cu mâner tricolor, iar cealaltă (pe unde prevedem încă de la început că va fi aruncat intrusul) e folosită pentru sacii cu rumeguș pentru export.  

  (O noapte furtunoasă de I.L. Caragiale, regia: Cristian Ban, distribuția: Costi Apostol, Daniel Rizea, Ion Fiscuteanu Jr., Sebastian Marina, Liviu Popa, Fatma Mohamed, Claudia Ardelean, scenografia: Simona Negrilă, TAM, prezentat în Festivalul ”Zile și nopți de teatru la Brăila”, 18 septembrie 2017)

Dana Țabrea


https://dyntabu.blogspot.ro/2017/09/o-noapte-furtunoasa-caragiale-redivivus.html