Cu rădăcini în la belle époque a
Ateneului, marcată de personalitatea și spiritul boem al lui Benoit Vitse (2003-2008)
și nenumărate colaborări cu Ateneul de-a lungul timpului, Ovidiu Ivan are
formație de actor și este în prezent student la regie în anul II. Ca actor, s-a
dezvoltat înspre zone pe care le accesează neașteptat de convingător (spectacol
de teatru coregrafic, storytelling în
spectacol pentru copii, teatru-emoție), fiind capabil să se plieze dramatic și
emoțional astfel încât să exprime stări de spirit contrastante, având o
capacitate uimitoare de modulare a vocii și abilități de construcție de
personaj (Noaptea dinaintea pădurilor,
regia: Cristi Avram, 2015). Ca tânăr regizor, a evoluat de la ”călătoria
inconsecventă spre debut” (Frumoasa
călătorie a urșilor panda povestită de un saxofonist, 2012) când îi
reproșam realismul insuficient rafinat prin poezie ori sugestie, dar apreciam
simplitatea, candoarea gesturilor și profunzimea ideilor puse-n joc, la Undeva, aproape, 2014, o alegere de text
complexă, simplificată pentru conceperea unui spectacol de cafenea, în doi
actori care interpretează personaje multiple, cu roluri de compoziție, dar și partituri
veridice.
Éram și Éra e o premieră de Valentine’s
Day când mi-am permis să îmi dau jos lornionul critic și să mă bucur de un
spectacol încântător. Ovidiu Ivan adaptează ”Zăpezile de altădată” de Dumitru
Solomon la era tehnologică (gadgeturi, Skype, Counter-Strike), consumeristă (rochii,
pantofi, parfumuri) și corporatistă (traininguri, team building-uri, gathering-uri).
Când intimitatea dintr-o relație și autenticitatea vieții se pierd iremediabil:
Where are the snows of yesteryear? În
acord cu tendința teatrului contemporan de a problematiza asemenea subiecte,
regizorul evită să cadă în plasa nostalgiei. Nici măcar nu face apel la
melancolie în contextul esteticii teatrale contemporane. Și nu opune melancolia
altor stări de spirit contrastante. În schimb, transmută și camuflează melancolia
în ironie.
Prologul e jucat la buza scenei, în fața cortinei (punctul zero al
dragostei, originea, locul clipei – pe o axă de la plus la minus infinit – când
cei doi protagoniști își mărturisesc dragostea) și apare sub formă de teatru
pentru publicul tânăr, cu doi adolescenți îmbrăcați sport, cu teniși și
rucsacuri: cei doi nu doar converse,
ci ascultă ceea ce peste timp va deveni song-ul lor (Lamb, ”Gorecki”).
Regizorul sugerează cum comunicarea prin limbaj, conversația nu-i decât
bla-bla-ul unei relații, ceea ce contează cu adevărat fiind ascultarea tăcerii
în doi, comunicarea fără cuvinte (șoaptele sunt transmise și către public în
momente cu replici lăsate în suspans, exceptându-le pe cele nefericite când
decibelii acoperă replicile actorilor). Și, mai ales, a dărui fără a pretinde
nimic de la celălalt. Asemenea idei grave stau la baza întregului parcurs ironic
din show-ul propriu-zis (reamenajarea interioară și arhitectonica sentimentelor;
remontarea dragostei printr-un sărut ca-n Gone
with the Wind, filmul; striptease în disguise
casual, corporatist).
În contextul deja schițat (dragostea în vremea extrem-tehnologică a
mijloacelor de comunicare avansate, dar într-un impas teribil al comunicării
interumane autentice), spectacolul trimite aproape obsesiv la (im)posibilitatea
recuperării punctului zero al dragostei prin recrearea iubirii de la început.
În acest sens, două momente devin relevante prin soluțiile propuse. Mai întâi,
cel ilar, ironic prin intenție, frizând grotescul, susținut de Codrin Dănilă pe
muzică arăbească (dezlănțuirea, cureaua, florile din ghiveci cu pământ cu tot
și retoricul ”Is that what you are looking for?!”). Apoi, despărțirea cuplului pe
cântecul lor (vidul și imposibilitatea revenirii ab origine nu pot fi umplute cu un sărut-surogat și nici prin
reascultarea în întregime a piesei muzicale). Climaxul emoțional (sound, light
design) e atins în acest ultim moment – Mais
où sont les neiges d’antan?
Efectele momentelor ironice sunt imprevizibile, iar ceea ce nu e scontat
conduce la comic. Naturalețea și improvizația actorilor contribuie în egală
măsură la rezultatele ironice și comice, în corelație. Cezara Fantu și Codrin Dănilă
sunt uneori de un firesc debordant, această lipsă de artificialitate venind în
întâmpinarea nevoilor publicului contemporan pentru care teatralitatea a ajuns
într-un punct critic, resimțindu-se nevoia convertirii în altceva, dincoace ori
dincolo de teatralitate. Însă în alte secvențe de spectacol, cei doi actori șarjează
foarte mult (în special Cezara Fantu, Codrin Dănilă preferând mai degrabă să
afișeze un soi de perplexitate dezabuzată). Și nu știu dacă șarjarea e cea mai
nimerită alternativă la dramatism și teatralitate, chiar când acestea sunt
aduse la suprasaturație. Doar dacă ar menține echilibrul dintre implicare și
detașare. Regizorul însuși performează în propriul spectacol (vecinul și partenerul
de jocuri pe computer al protagonistului sau, incredibil, vocea mamei
protagonistei din telefonul mobil, amplificată).
Întregul spectacol are o tendință filmică datorită scenografiei (proiecție
simultană pe notebook, panou și plasmă), fără a-i fi imprimat însă un ritm
cinematografic. Între prolog și spectacolul propriu-zis, se proiectează pe
cortină imagini concrete (jocul mâinilor întrepătrunse, anticipând prin
însemnul verighetei scenele din mariaj), în acord cu aceeași intenție filmică
(”peste 15 ani”). Pe lângă intenția filmică, binevenită e și cea
autoreferențială (faptul că ea tocmai vizionase ”Zăpezile de altă dată” sau
”Éram și Éra” la teatru declanșează întreaga comedie cu năbădăi); ambele
intenții ar putea fi dezvoltate, prin dinamism spectacular, respectiv aprofundarea
separației dintre teatru și viață.
Deși tehnologia se face vinovată de obturarea autenticității trăirii,
Ovidiu Ivan lucrează cu mijloace tehnice variate în scopul actualizării de
scenariu. Dar nu cu efect de distanțare în sens brechtian. Scoaterea actorilor
din roluri la final (poziționarea firească, de o parte și de alta a saltelei) e
într-un anume sens circulară, aluzivă la prolog și ar putea da peste cap rezoluția
privind imposibilitatea accederii la autenticitate într-un secol saturat de
tehnică, deoarece rostul acestui gest nu poate fi altul decât ambiguizarea
finalului.
(Éram și Éra, adaptare de Ovidiu
Ivan după ”Zăpezile de altădată” de Dumitru Solomon, cu Cezara Fantu și Codrin
Dănilă, regie: Ovidiu Ivan, scenografie: Titus Ivan, concept grafic: George
Ivan, premiera: 14 februarie 2018, Sala Mare, Ateneul din Iași)
Dana Țabrea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu