Alexandra Vieru esențializează piesa de teatru Gengangere (1881), aparținând genialului Henrik Ibsen la două ore
de spectacol. Tempoul spectacologic este accelerat, fără ca situațiile scenice
să piardă din consistență. Iar partiturile actoricești sunt migălos construite,
punându-se foarte mult accent pe detalii: gesticulația actorilor e de mare
finețe (Irina Scutariu), se lucrează cu tăceri și priviri sugestive, cu
apropieri sau distanțări fizice semnificative, dar și prin concentrări și eliberări
ale energiei dramatice – prin ridicări ori coborâri ale vocii, în acord cu
cerințele situațiilor psihologice (Irina Scutariu-Nicolae Ionescu).
Strigoii încep să se manifeste din prolog, pe intrarea spectatorilor – frăsuirea
dramatică și expresivă a lui Theodor Ivan, pentru ca ulterior conceptul să fie explicitat
în context textual și expus spectacular. Textual, strigoii nu sunt atât moșteniri
genetice, tare, boli, cât ”gânduri, credințe moarte care rezidă în noi”. Strigoii
reprezintă convingerile, presupozițiile inerente gândirii noastre care ne
determină din umbră modul de viață, alegerile, atitudinile, într-un cuvânt,
care stau la baza a tot ceea ce gândim sau facem. Spectacular, conceptul de
strigoi este modulat pe întrepătrunderea mijloacelor artistice (muzică
electronică, proiecție color, realistă pe fundal, pe stâlpii de lemn care
susțin decorul – o subtilitate de-a lui Andrei Cozlac, pentru cei sensibili la
detalii – sau chiar pe tavanul sălii de la Uzina cu teatru, light design în
permanent acord cu stările psihologice sugerate de personajele dramatice) și captat
prin fracturarea legăturii dintre scene (Irina Scutariu încheie prin
gesticulație actul I, mimând acel ”Nici un cuvânt!” ce devine o șoaptă de mare
încărcătură dramatică; arderea azilului din finalul actului II e pregnant
subliniată prin mijloace audiovideo).
Conceptul de strigoi e configurat printr-o permanentă tendință de
intercalare a planurilor spațio-umane (interiorul spațial e situat în
prim-plan, în timp ce exteriorul, sera, e poziționat în miezul decorului, iar
interacțiunile dintre personaje sunt de cele mai multe ori enigmatice, pe joc
actoricesc dramatic în prim-plan și autentice în plan secund) și temporale. Alexandra
Vieru încearcă să asocieze conceptul de strigoi și conceptul de temporalitate.
În acest sens, este relevantă scena de amor dintre Regine și Osvald, un flash
audiovideo și o trimitere în trecut, la idila contra moralei dintre tatăl lui
Osvald și mama Reginei, fostă servitoare în casa familiei Alving. Acest moment
din spectacol interesează pentru că arată modul general în care a lucrat
Alexandra Vieru, clarificând situațiile prin sugestie, iar nu prin anticipație,
rezervându-le surprize și spectatorilor inițiați. Temerea că un eveniment din
trecut s-ar putea repeta constituie starea de spirit a lui Helene Alving. Și ar
trebui menținută cumva ca stare de spirit de fond a întregului spectacol
(semnificația strigoilor). Deși această stare nu e transpusă în atmosfera
spectacolului, din când în când strigoii își fac simțită prezența. Panoul de
proiecție (parte din decor) devine o prezență albă, angoasantă atunci când nu e
folosit ca atare, iar același lucru se poate spune și despre actori – că
veghează în unele scene, din zona superioară a decorului, ca niște prezențe
misterioase. La care aș adăuga momentul când Osvald/Theordor Ivan e cuprins de
demonii interiori, de propriile temeri (mâinile invizibile pulsând prin pânza
albă elastică).
În epocă, Ibsen era controversat pentru subiectele pe care a avut curajul
să le atingă (incestul, bolile venerice – sifilisul, depravarea, imoralitatea preoților,
eutanasia). Unele dintre acestea (eutanasia) sunt și astăzi chestiuni de maxim
interes pentru etica aplicată. Alexandra Vieru nu își propune însă să dezbată
pe marginea acestor teme. Tânăra și entuziasta regizoare rulează situațiile
dramatice în jurul temei dragostei imposibile (dintre Helene și pastorul
Manders, dintre Regine și Osvald, dintre Jakob Engstrand și fiica nelegitimă,
Regine etc.) Îi convine mai mult decât să pună punctul pe ”i” în privința
categorisirii bolii sau cu privire la moarte ori reînviere (finalul).
E sugestivă soluția inițială, când Jakob îi lasă lui Regine o piesă de șah
(calul alb). La fel de expresivă e construcția de personaj Engstrand (Paul
Diaconescu), în intervalul dintre trecut și prezent, dintre sane și insane, dintre binefăcător și interesat, dintre ignorant și
deținător de secrete. De altfel, întregul spectacol e în alb și negru, cu
decorul și costumele ca niște dezvoltări în prelungirea unei table de șah ce se
topește, descompunându-se și recompunându-se prin raporturile aluzive,
enigmatice, misterioase dintre personajele ale căror gesturi revelează
interioritatea, dar o și ascund. Între personaje se stabilesc relații care seamănă
cu cele dintre adversari, în timpul unei partide de șah. În cadrul spectacolului
în alb și negru, detaliile coloristice devin cu atât mai semnificative: roșul
și albastrul (cea mai puternică asociere cromatică) din ghetele lui Helene
denotă spiritul autoritar, încercarea de a-i imprima fiului propriile concepții
despre lume etc. La personajul foarte colorat Engstrand și rolul de compoziție
al lui Paul Diaconescu m-am referit deja. În rest, nuanțele intermediare
(griurile, bejurile) contează mai puțin în acest context; în cazul lui Theodor
Ivan, jocul psihologic este intens, solicitant, iar rolul îl prinde.
Spectacolul în alb și negru se umanizează treptat. Spre final, se plusează
din ce în ce mai mult pe energia psihologică degajată de situațiile scenice
(deziluzia în dragoste, grija maternă, criza fiului etc.) și de soluțiile
regizoral-actoricești. De altfel, energia spectacolului e concentrată în final.
Energie la care contribuie muzica instrumentală, proiecția și light design-ul. De
la ploaia începutului, la soarele din final (proiecții realiste cu impact
psihologic, imagini complementare, prima în contradicție cu sound-ul rece, a
doua în armonie cu sound-ul învăluitor) implicarea, trăirea actorilor (Theodor
Ivan, Alexandra Diaconița) a câștigat pariul cu detașarea, dramatizarea pură, controlată
(Nicolae Ionescu, Irina Scutariu). Și am reînvățat să fim vii.
(Strigoii de Henrik Ibsen, concept
regizoral: Alexandra Vieru, cu Irina Scutariu/Helene Alving, Nicolae Ionescu/pastorul
Manders, Theodor Ivan/Osvald, Alexandra Diaconița/Regine, Paul Diaconescu/Engstrand,
scenografie: Andreea Felciuc, video design: Andrei Cozlac, premiera: 5
februarie 2018, Uzina cu teatru, TNI, spectacol de licență, profesor
coordonator: Ion Mircioagă, aparținând programului ”Youth Focus”, un
parteneriat între Facultatea de Teatru a UNAGE și TNI)
Dana Tabrea
https://dyntabu.blogspot.ro/2018/02/strigoii-un-spectacol-in-alb-si-negru.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu