Absurd, tragic, comic

Emigranții (1974) este o piesă despre condiția umană tragică, cu replici și situații absurde și lipsindu-i comicul inerent absurdului, specific altor scrieri dramatice ale lui Slawomir Mrozek, pasibilă însă de haz de necaz. Argumentul aducerii acestei piese în context scenic trimite la emigrația spre Occident din țările est-europene ca subiect actual, dar, mai mult, condiția umană poate fi percepută ca o stare de emigrație în propria țară, în propria familie, în propriul trup, mai exact de alienare. Este cazul emigrantului politic AA pentru care atât țara din care a plecat, cât și cea în care a fugit sunt deopotrivă spații ale înstrăinării de lume și de sine. AA devine pentru emigrantul social XX un fel de stimulent pentru ca cel din urmă să își conștientizeze propria condiție existențială tragică. Intelectualul AA îi psihanalizează lui XX orice acțiune, dorință și intenție cu luciditate, ceea ce-l conduce pe XX la amărăciune (suferința ne face lucizi), dar și la tentative barbare – încearcă să-l omoare pe AA sau chiar să se sinucidă (luciditatea ne face cruzi). La rândul său, XX reprezintă ”motorul istoriei” și condiția sclavului absolut de care AA ar avea nevoie ca să își definitiveze opera. Numai că, eliberându-se de sub sclavia banului, acesta îi dovedește că sclavul absolut nu există: rupe banii din mascotă, strânși pentru reîntoarcerea în țară – un gest absurd, liber și fericit, dar și dramatic (cruzimea ne face nebuni).

Prin urmare, piesa are un substrat tragic ce stă la baza edificiului dramatic absurd, alternând două tipuri de momente – sonore, pasibile de interpretare retorică și teatrală sau plate, de acalmie, presupunând atenuarea sau chiar anularea teatralizării, construibile mai mult din replici seci și centrate pe mimica actorului. Cheia piesei constă în a separa cele două tipuri de momente și a le echilibra într-un spectacol care nici să nu plictisească, nici să nu-l nedreptățească pe Mrozek. Două sunt capcanele lui Mrozek, în care se poate cădea cu ușurință dacă textul nu e decodificat corect de interpretarea regizorală. Mai întâi, confundarea celor două tipuri de momente – concret, actorii se agită atunci când ar trebui să fie calmi și invers, determinând un talmeș-balmeș în ceea ce privește reacțiile publicului, care râde la replici ori situații tragic-absurde și rămâne impasibil la umorul absurd. Apoi, capcana principală o reprezintă redarea absurdului ca și cum ar fi vorba de comedie facilă, absurdul fiind prost înțeles și asumat deoarece se urmărește atragerea publicului cu orice preț.

Mai mult, piesa conține destulă filosofie (istoria, memoria, acasă, ce înseamnă să fii ființă umană), dar și perorație absurdă care ar putea fi valorificate la nivel spectacular, nu lăsate să plutească în intervalul imprecis dintre replică neînțeleasă și spectacol improvizat. De asemenea, piesa are un potențial social extraordinar și interesează în prezent – în special faptul că emigranții din țările est-europene acceptă în Occident (dar nu numai) joburi sub nivelul pregătirii ori al demnității lor, denigrante sau care le periclitează sănătatea, pe care în mod normal un occidental (cineva din țara respectivă) nu ar fi nevoit să le accepte, în condiții inadmisibile și remunerați necorespunzător. În acest sens, textul ar putea fi rescris, cu insistență pe replicile-cheie și dintr-o perspectivă anume (socială de interes actual, estetică de interes particular, transmutând tragicul și absurdul în grotesc etc.).

La nivel spectacular, Cătălin Cucu descifrează insuficient distincțiile dintre tragic, absurd și comic și cade în capcanele deja menționate, chiar dacă intenționează poate să nu o facă. E imperativ a transpune la nivel de spectacol granița subtilă dintre absurd (fie el și grotesc) și grav. Dacă distribuția pare discutabilă (inițial, mi-aș fi imaginat că Dumitru Florescu îl joacă pe AA, iar Codrin Dănilă pe XX deoarece primul e emfatic de obicei, iar cel de-al doilea natural), în cele din urmă o regăsesc acceptabilă (Dumitru Florescu dă bine ca proletar cu șapcă și salvează prin improvizație unele momente, chiar dacă pe contrasens, inversând tipologia pasajelor sonore sau plate, deja explicitată); Codrin Dănilă este evident pe un contre-emploi dificil deoarece el aparține tipologiei actorului de comedie, însă rolurile care provoacă actorul sunt de dorit celor care îl mențin în zona de confort. Se improvizează foarte mult, concret – se țipă acolo unde ar trebui să se tacă (interpretare exagerată) și se tace acolo unde ar trebui să se urle (nevalorificarea tragicului situațiilor sau transpunerea tragicului în comic fără greutate). Ca exemple de improprie transmutare a tragicului în comic m-aș referi la momentul cu conserva pentru câini, când nu există nici un fel de explicitare la nivel de spectacol a tragicului existențial (conștientizarea propriei condiții de câine de către străinul XX) sau momentul ruperii banilor (conștientizarea condiției de sclav, de insectă), bagatelizat prin mici gesturi etc. În fine, între cei doi actori se formează o chimie pe scenă, reușind să dea seamă de solidaritatea stranie creată în noaptea de Anul Nou în subsolul insalubru (scenografie textuală) între ”boul de muncă” și ”porcul” de intelectual, luptând cu destinul, fiecare în felul său, și aspirând deopotrivă la condiția de om definită ca libertate (de gândire, de acțiune, dar și de autoiluzionare sau de a greși).

Ar fi fost de dorit o actualizare coerentă, care să treacă prin text ca un fir roșu și să-l aducă în prezentul social la care ne raportăm, Cătălin Cucu propunând însă o actualizare nehotărâtă și fragmentară, chiar arbitrară, valorificând un singur pasaj în acest sens (reveria întoarcerii acasă a lui XX, cu bani pentru a-și face o casă etc.), dând mici indicii prin costume și reprezentare scenică de ansamblu că ar putea fi vorba de doi emigranți români. Imprecizia spațio-temporală nu era o problemă pentru actualizare, deoarece în fond contextul social ar trebui să fie destul de larg (țările Europei Centrale și de Est). Montarea este oprită înainte ca tragicul să se manifeste plenar (iluzia reinstituită de intelectual – credul XX adoarme, iar AA plânge, reîntoarcerea la luciditate versus somnul rațiunii). Pe fondul metaforei eliberării de sub sclavia istoriei, redate nepotrivit de exuberant de cei doi actori.

(Emigranții de Slawomir Mrozek, regie: Cătălin Cucu, cu Dumitru Florescu și Codrin Dănilă, scenografia: Viorica Perju și Titus Ivan, coregrafia: Cătălina Negru, efecte sonore: Gheorghe Șfaițer, Sala Mare de spectacole ”Radu Beligan”, data vizionării: 28 ianuarie 2018)

Dana Țabrea

https://dyntabu.blogspot.ro/2018/02/absurd-tragic-comic.html