O harababură

Balamucul vesel implică aproape întreaga trupă a TNME și lasă spectatorul perplex. Textul a apărut sub pseudonim (2007) și îi aparține lui Sergiu Burcă, jurnalist din Republica Moldova. Textul este o alegorie politică la adresa protestelor de la Chișinău din 2002 împotriva guvernării comuniste și pentru recunoașterea oficială a românității în Basarabia. Cu replici și nume codificate, se lucrează aproximativ în același mod ca în cazul montării Casa de pe graniță, unul dintre cele mai bune spectacole ale TNME, adus la Iași tot pe 24 ianuarie, acum doi ani.

Balamucul vesel e o farsă tragicomică deoarece, privind trecutul din perspectiva prezentului, în urma recompunerii elementelor disparate care țin de evenimentele trecute și odată ajunși la o imagine completă, revoltele, revoluțiile, mișcările populare nu mai apar ca manifestări arbitrare ale libertății de opinie, ci ca subtile orchestrații politice și manipulări în masă. Muzeul oamenilor de ceară (orchestra) și coregrafia sunt esențiale pentru viața, dinamica și structura spectacolului. După cum foarte important pentru conceptul regizoral e grotescul oamenilor de paie. Tonul general este ironic, cu încercări de captare a dramaticului (mulțimea, între disperare și ignoranță, privind de după paravanul de sticlă). Cu accent pe momentele de grup și mai puțin pe cele individuale ori pe scenele în doi. Iar poezia survine când te aștepți mai puțin: ”Spune ’iartă-mă’ și sfârșitul lumii va fi amânat” (insertul cu bătrânul și bătrâna) sau dialogul inocent și adorabil dintre cei doi orfani din final: ”dar Dumnezeu are inimă?/ Da. El ne-a făcut după chipul și asemănarea Lui./ Dar de ce unii oameni nu seamănă cu El?”.

Există în piesă următoarea replică: ”Trecutul e mort și tot ce moare devine istorie”. Complet greșit! Nu e nimic mai viu ca istoria – un puzzle care se recompune la infinit, arătând de fiecare dată altfel, prezentând o imagine de ansamblu diferită, în funcție de momentul din care rescriem și reinterpretăm trecutul. Ca să nu mai spun că trecutul este viu, în sensul că supraviețuiește în prezent sub forma unor situații și personaje exemplare (eroi) și ne vorbește prin intermediul acestora despre situația noastră actuală. De modul în care înțelegem mesajul pe care trecutul îl transmite în prezent și de ce cel în care interpretăm simbolurile și conferim sens și adevăr situațiilor ori personajelor exemplare depind prezentul și viitorul, evitarea repetării ororilor trecutului.

Mizele (meta)estetice ale spectacolului, în sensul încercării de a rescrie trecutul prin intermediul artei, cu scopul schimbării de sine a spectatorului sunt cvasiinexistente. În același timp, nu se poate vorbi nici de reactualizare artistică. Premisele de la care se pleacă presupun credința în trecutul istoric (mort), în istoria obiectivă, în faptele istorice ca atare. La care se adaugă condamnarea răstălmăcirii trecutului obiectiv și a manipulării. Intențiile producătorilor sunt exclusiv politice. Apoi, nu se pune problema traumelor trecutului sau, cel puțin, spectacolul nu are valoare emoțională pentru un privitor care nu a avut de-a face cu evenimentele la care se face trimitere.

Într-un mod cu totul neașteptat (ipoteza black swan), separația scenică de la început dintre cele două panouri mari albe, pe care sunt desenate masca Anonymous, respectiv emblema Skull&Bones și pe care apar mesaje (”#rezist”, ”Basarabia (nu) e România”, respectiv ”Yorick”, ”Jos Nicolaus” etc.), căciula neagră de astrahan a lui Yorick, culoarea oranj a steagurilor etc. ar putea fi interpretate ca trimiteri la protestele recente anticorupție și anti-PSD din România, la cele două tabere de protestatari etc. Un aspect care adâncește inegalitatea conceptuală a spectacolului, dar creează punți de legătură între Moldova de peste Prut și România, numai că analogia e slabă, reducându-se la o aluzie și nu se susține până la capăt în primul rând temporal (în primul caz fiind vorba de un eveniment mai vechi iar în cel de-al doilea de unul încă prezent). Oricum, spectacolul își testează cu acest prilej potențialul de a extinde ecuația prin introducere de replici (de exemplu, ”Jos corupția!”), reinterpretarea codurilor (nume, culori, termeni-cheie).

Identitatea lui Yorick (bufonul regelui) este folosită ca prototip al trădării. Noul Yorick e o figură duplicitară, onctuoasă, teoretic inofensivă, practic mai puțin (până la urmă, IR-ul e un unguent). Omul ”voievodului Nicolaus” (V. Nicolaevici V.), dar și conducătorul revoltei populare, Yorick face joc dublu și își anulează oamenii (cei 12 ”oameni de paie”, ”martirii”, de o parte și de alta a scenei, simbolizând manevrarea politică, sacrificarea pentru o cauză falsă, în spatele căreia există interese ascunse). Discursul său către mulțime ne amintește cât de hilară poate fi o asemenea harababură stradală: ”Vă iubesc aşa cum sunteţi: cu intestinele pline de fecale, cu dinţii stricaţi, cu cangrene sângerânde, cu diaree, cu tumori maligne şi benigne, cu ciorapii nespălaţi. Apropo, vă mărturisesc cu mâna pe inimă că nici eu nu-mi spăl ciorapii. În plus, îmi place să mă băs… în public”.

Un alt pion important al întregii cacealmale este Valdemar, și el un personaj cu nume-cod (VC), un altfel de Iona sau un fel de Pinocchio, înghițit de un câine (iar nu de o balenă) și readus la lumină, despre a cărui dispariție povestea spune că a fost doar o înscenare. Valdemar e unul dintre cei mai de temut ”apostoli” ai lui Yorick, deoarece avea capacitatea să-l depășească, dar care se lasă folosit de putere; migrând dinspre dreapta spre stânga (sau invers), e genul care aproape întotdeauna își salvează pielea. Valdemar aspiră la compania oamenilor sus-puși și la bunăstare, dând repede uitării trecutul și făcând orice ca acesta să nu îi fie reamintit. E răzbunător, dar fără a reprezenta un pericol pentru dușmanii săi care-l tratează ca și cum ar fi doar un ”copil poznaș”. Valdemar este personajul extremelor: puternic și prizărit, combativ și delăsător. Cu fluctuațiile și contrastele ce-l caracterizează, Valdemar nu reprezintă atât profilul lui homo politicus actual, cât pe cel al românului.

(Balamucul vesel de S.T. Burke, regie și scenografie: Petru Hadârcă, coregrafie: Dumitru Tanmoșan, costume: Victoria Moldovanu, aranjament muzical: Serghei Racenco, Vadim Buinovschi, concept video: Ian Onică, Teatrul Național ”Mihai Eminescu” din Chișinău, în cadrul turneului ”Teatru Românesc la Bucureşti, Iaşi şi Chişinău”, prezentat la Teatrul Național ”Vasile Alecsandri” din Iași pe 24 ianuarie 2018)

Dana Țabrea

https://dyntabu.blogspot.ro/2018/02/o-harababura.html