Moartea unui comis voiajor

Trebuie să ținem cont că Moartea unui comis voiajor (1949) e o piesă care-a luat Premiul Pulitzer, un text-acțiune cu un fluid emoțional de background foarte puternic, dar greu descătușabil. De aceea, poate, spectacolul lui Claudiu Goga rămâne, cel puțin la prima vizionare, unul rece. Deși proiecția video ar putea inunda și invada momentan spațiul vizualo-emoțional al spectatorului, nu e memorabilă (nu în sensul că nu e de calitate, dimpotrivă, e foarte bine realizată și de efect, ci în sensul că nu e ceea ce rămâne la final sau după ceva timp în memorie). Nici măcar muzica, în cea mai mare parte bluesuri nostalgice ce mă trimit senzorial spre anii când am citit piesa întâia oară. 

Obsesia casei, a căminului (home) se păstrează din August: Osage County (premiera în 2014 la TNI) în Death of a Salesman. La fel, problematica – drama de familie, cu specificația că de această dată actorii sunt mai naturali și, în același timp, ghidați cu mult tact regizoral. Astfel încât unii chiar depășesc tipologia cu care sunt ”înzestrați” de regizori mereu și mereu, acordându-și un plus de valoare: am semnalat acum ceva timp că mi-aș dori să îl văd pe Horia Veriveș într-un contre-emploi, grav, dramatic, fără gesticulație din abundență și renunțând la trucurile care fac parte din șarmul lui scenic, dar îi facilitează abordarea rolurilor de comedie, și iată-l în Moartea unui comis voiajor într-un asemenea rol serios. Chiar dacă nu e un rol principal, un pas important a fost făcut în acest sens.

Când Cosmin Maxim apare cu tricoul pe care numărul 12 e înscris poate din întâmplare, nu mă pot opri să nu confrunt numărul personajelor cu cel al actorilor. Sunt 13, nici mai mult nici mai puțin și de o parte, și de cealaltă. În partea a doua a spectacolului care e de departe mai reușită decât prima în ceea ce privește redarea conflictului dramatic, punând în valoare trupa Naționalului ieșean, Cosmin Maxim (Biff) și Ionuț Cornilă (Happy) joacă în oglindă. Ca și cum ar fi unul umbra celuilalt, nu frați, nici măcar camarazi, ci unul alter-egoul celuilalt, unul simțirea, iar celălalt rațiunea, unul vocea conștiinței, iar celălalt impulsul, într-un balans scenic subtil. Întotdeauna stăpân pe sine și pe rol, Cosmin Maxim este de această dată provocat în sens invers, iar patetismul lui Ionuț Cornilă e temperat, ceea ce îi acordă un plus de efect, tensiunea psihologică crescând prin modul în care sunt orientați și aduși față în față cei doi.

Claudiu Goga nu insistă în montarea sa nici pe actualizarea potențialului social al piesei, nici nu apasă exagerat pedala tragediei. Ci realizează, în felul său, un studiu psihologic obiectiv, invitând în mod discret ”lectorul” din sală să se implice atât cât îi permit experiența și propria subiectivitate. E un spectacol de revăzut pentru că va fi mereu altceva – așa cum a devenit déjà o certitudine că nu ne putem scălda de două ori în apa aceluiași râu, vom fi de fiecare dată alții în fața dramei umane din fața noastră. În acest sens și nu numai, Claudiu Goga oferă, fie că își propune în mod explicit, fie că nu, o lecție de teatralitate. În special, prin surprinderea conflictului dintre tată (Willy Loman/Adi Carauleanu) și fiu (Biff) secondat de fratele/alter-egoul său (Happy), cel din urmă devenind un fel de receptacol al sentimentelor reprimate de Biff și receptorul tuturor atacurilor tatălui la adresa lui Biff.

În mod spectaculos, Cosmin Maxim și Ionuț Cornilă se completează, cel de-al doilea dublându-l pe primul în disputa majoră cu tatăl. În acest mod, conflictul scenic redă cu asupra de măsură conflictul dramatic al piesei, relația bazată pe dragoste și ură dintre tată și fiu, reproșurile tatălui, dragostea necondiționată a mamei, așteptările nereliste ale tatălui care disociază eul fiului, dând de pământ cu personalitatea acestuia, impunând, cerând, dar în cele din urmă și oferind suport material. Confuntarea cu tatăl autoritar eclipsează nevoia de a se dezvolta independent a fiului său Biff. Așteptările exagerate, presiunile ca fiul să-l urmeze, să devină cineva, modul în care-l tratează ca pe o investiție de la care se așteaptă la un profit pe măsură conduc la eșecul în plan psihologic al lui Biff. Moartea tatălui este tratată filmic în spectacol, printr-o aluzie ușor ironică la un cadru de film american; însă putem vorbi de o moarte simbolică. Moartea simbolică a tatălui semnifică ieșirea personalității fiului la lumină. Dorința tatălui era ca acesta să îi calce pe urme, să ajungă la fel ca el, însă prin moartea simbolică a tatălui, în mod ritualic, fiul se va afirma pe cont propriu.

Prin muzică și jocuri de lumini, realismul e contrapunctat de o atmosferă ușor ireală. Iar atunci când irizările trecutului ies la suprafață (incidentul din timpul liceului) în prezent, nu se face scenic nici o diferențiere între planurile temporale. Numai că planul trecutului survine odată cu creșterea dramatismului. Dacă la început conflictul dintre tată și fiu e mocnit, pe măsură ce spectacolul înaintează, drama se adâncește – semn că se inserează pasaje din trecut. Melanjul dintre trecut și prezent, fără a preveni spectatorul, creează un efect neașteptat, plasând climax-ul spre final, în zona în care tatăl și fiul se confruntă/înfruntă (planul trecutului), explicând situația prezentă (răceala devenită atmosferă de spectacol). Alter-egoul mereu de față (fratele) semnalează o posibilă sciziune de personalitate (calmul de la început și resemnarea lui Biff, cu zvâcniri înspre autoregăsire, visând să o ia de la capăt altundeva, dincolo de frustrări, de traume, de dragostea mamei care nu s-a concretizat încă în dragostea unei femei în carne și oase, apoi zbuciumul din final detaliat prin mimica de suferință a lui Happy, dublat de dezabuzare existențială). Ionuț Cornilă dă concretețe trăirilor lui Biff, pe care Cosmin Maxim le redă în inhibarea lor (șocul de a-și surprinde tatăl cu altă femeie decât mama sa, exprimarea frustrărilor în liceu când a furat un stilou, ratând cariera universitară, tocmai pentru a-și exaspera și sfida tatăl).

Biff este un personaj paradoxal, fascinant și abia în asociere cu umbra sa (Happy) devine credibil deoarece Ionuț Cornilă adaugă emoție și pasiune reacțiilor glaciale ale lui Cosmin Maxim (furia controlată), pune carnea fragilă a umanității pe scheletul dur al celui ce a învățat să nu mai creadă în nimeni și în nimic. Willy Loman nu-i decât o idee (eșecul și reușita tatălui în a-și modela fiul după sine, eșec într-un sens, reușită în altul); adevăratul protagonist al montării situându-se undeva în intervalul dintre Biff și Happy, de aceea prestația lor scenică în oglindă e cu adevărat memorabilă.

(Moartea unui comis voiajor de Arthur Miller, regia: Claudiu Goga, distribuția: Adi Carauleanu, Doina Deleanu, Cosmin Maxim, Ionuț Cornilă, Constantin Pușcașu, Horia Veriveș, Dumitru Năstrușnicu, Petronela Grigorescu, Andreea Boboc, Doru Aftanasiu, Livia Iorga, Irina Răduțu Codreanu, Brândușa Aciobăniței, scenografia: Lia Dogaru, video design: Lucian Matei, premiera: 17 iunie 2018, Sala Mare, Teatrul Național ”Vasile Alecsandri” Iași)

Dana Țabrea

https://dyntabu.blogspot.com/2018/07/moartea-unui-comis-voiajor.html