The Blue Lady

În momentul în care începe să regizeze, Nicoleta Lefter transferă ceva din propriile experiențe de rol teribile în atmosfera spectacolului. Performance-ul Nok! Nok! O are ca protagonistă pe Flavia Giurgiu, în dublă ipostază: firească, naturală, autentică (fără perucă și, preferabil, în costumație neutră, mulată pe corp, de culoare neagră) și expansivă (cu perucă bob brunetă cu breton, tocuri și costumație de culoare albastră). În ambele ipostaze, actrița face uz de storytelling, numai că în prima variantă distanța om-actor este minimalizată, în timp ce în cea ce-a doua personajul este accentuat. Descrierea obiectivă, rece și jocul actoricesc angajat psihologic alternează.

Există un fir narativ, prezentându-se povestea și șocurile prin care a trecut femeia căreia i-a murit brusc prietenul și, în același timp, confruntări succesive, făcându-se apel la mijloace multimedia actuale, cu doliul, cu acceptarea morții cuiva apropiat, cu propria durere etc., stările psihice ale femeii atingând cote paroxistice, doliul confundându-se cu o boală, cu psihoza maniaco-depresivă (Melanie Klein). Lupta cu recunoașterea și acceptarea fenomenului morții, nevroza și psihastenia, camuflând disperarea, mereu reînnoitele întrebări existențiale și recursul episodic la memorie (se obțin răspunsuri la întrebări fundamentale prin succesive peripluri în adolescență sau copilărie ce fracturează în cadre cursivitatea firului narativ și o recompun din stări de spirit – izolare, fragilitate, apatie). Climax-ul este atins undeva pe la mijlocul spectacolului când protagonista se împotrivește nu numai psihologic (depresia), ci fizic, visceral ireversibilului morții (celuilalt).

Structura spectacolelor Nicoletei Lefter este întotdeauna atent organizată; de data aceasta, un intro și scene riguros delimitate între ele prin elemente de proiecție, întrebări fundamentale pe fundal pentru care prestația actriței (live, proiectată, gestuală sau într-una sau alta dintre cele două ipostaze menționate mai sus) constituie un răspuns. Alături de video, sound sau coregrafie, textul, cuvântul scris (proiectarea video a unor titluri sub formă interogativă, a unor întrebări conținând și răspunsul sau proiectarea unor citate, înseși replicile care fac parte din storytelling-ul artistei, mai mult – dorința de a deveni scriitoare, verbigerația ce întregește jocul scenic ori coregrafic, reluarea scurtului monolog de la început și un moment de repetare inversată a scurtului monolog etc.) sunt foarte importante în economia spectacolului. 1. ”Când ai aflat că există moarte?”. Dincolo de firul roșu care străbate spectacolul și construiește povestea, fiecare dintre noi are un răspuns la întrebările esențiale. Prima confruntare cu moartea, fie că s-a petrecut indirect, prin faptul că ne-a murit cineva apropiat, fie că e vorba de o ”întâlnire” de ordin privat care ne-a lăsat sechele (un accident, ca-n povestea spectacolului, cu imaginea sângelui și a rochiței albastre cu buline albe), fie că e o meditație (o meditație despre moarte care ar putea comporta și alte analize ori cugetări pe marginea unor subiecte precum căsătoria, copiii, memoria, durerea, viața însăși) nu se uită niciodată. 2. ”Când ai experimentat prima senzație de singurătate?”. Dincolo de ceea ce reprezintă singurătatea acută pentru narativitatea spectacolului, fiecare poate reactualiza un moment din copilărie sau adolescență când s-a simțit iremediabil singur și a conștientizat acest lucru (ca atunci când visezi și nu poți controla firul poveștii ori cursul lucrurilor și te trezești singur, cu o senzație de gol, în urma unui coșmar, în exemplul de față când fetița se trezea plângând deoarece visase că i-a murit mama; sau ca atunci când a făcut sex pentru prima dată și nu a avut decât o senzație oarecare). 3. ”Când ai sunat pentru prima dată la salvare?”. 4. ”Ție ți-a murit cineva apropiat?”. Din nou, cu reveniri la firul narativ ca laitmotiv și dincolo de micile narațiuni particulare (când un băiat și-a tăiat venele în fața iubitei sau când a murit tatăl protagonistei etc.) redate prin storytelling constituit din imagini verbale sugestive pentru spectatori).

Mai mult decât construind legătura dintre momente, proiectarea de text face legătura între experiența subiectivă a publicului și experiențele singulare relatate scenic. De aceea, adresarea directă și încheierea printr-o mică farsă (echivalând cu așteptarea euforică deoarece neconștientizată, apoi anxioasă a ceva indefinibil) fac parte dintre mijloacele folosite în spectacol. La care se adaugă cele tehnice de detaliu, unele cu rol de simboluri (semiobscuritatea, imaginea diluată a unui chip de bărbat în pădurea albastră ca-n testele psihologice cu imagini duble, luminile și umbrele, imaginile duble – ea și umbra lui, spotul de evidențiere, lanterna, video-proiecția, sound-ul ce induce o stare de perplexitate, fie că e vorba de sound-ul propriu-zis, ca acel cioc-cioc contra-melodic, sau de melodia din final (Blue Velvet). Decorul este minimalist (cutia-pat, cutia-frigider, cutia ca perete de rezistență în fața furiei ce a luat locul suferinței, împotriva neacceptării, a neînțelegerii, a căutării unui sens al lucrurilor), scenografia per ansamblu e mai mult proiectată (salonul, pădurea, insula de gheață etc.).

De departe cea mai reușită dintre toate metaforele-simbol regăsite în spectacol este imaginea analogică a morții – o insulă înghețată, cu gheață translucidă, alb-albăstruie. În această ordine de idei, ieșirea finală din scenă a Flaviei Giurgiu dobândește sensuri multiple și neobișnuite, fiind altceva și mai mult decât un moment interactiv, deoarece aceste sensuri sunt camuflate sub aparența jocului, a farsei, a happening-ului. Ar putea fi vorba de detașarea actriței de rol, de acceptarea umanității prin acceptarea faptului morții, de învingerea ”bolii doliului” (Melanie Klein), de vindecare. Simbolic, toate acestea sunt redate prin adoptarea atitudinii naturale, renunțarea la perucă și la costumație albastră. Faptul că the blue lady a ieșit din cameră/scenă înseamnă că ”anul gândirii magice” (= ”sunt în situația în care pentru a afla sensul lucrurilor am nevoie de mai mult decât cuvinte; am nevoie ca tot ceea ce cred sau gândesc să fie inteligibil… fie și numai pentru mine”) a luat sfârșit. Viața nu poate fi trăită cu adevărată decât împrietenindu-ne cu o deplină acceptare și înțelegere a morții (celorlalți).

(Nok! Nok!, o adaptare liberă a cărții Anul gândirii magice de Joan Didion, concept: Nicoleta Lefter, cu: Flavia Giurgiu, video: Ioana Bodale, muzică: Alex Raptis, MNAC)

Dana Țabrea

https://dyntabu.blogspot.com/2018/07/the-blue-lady.html