Sfârșit de stagiune 2017-2018 la TNI

Îmi propun să consemnez câteva aspecte legate de spectacole jucate în cea de-a doua și ultima parte a stagiunii 2017-2018 despre care am omis să scriu cronici detaliate. Până la noi însemnări, le voi trece în revistă: Teatru de război (avanpremiera: 15 aprilie, premiera: 27 mai, dedicat Centenarului Marii Uniri, un scenariu de Florin Lăzărescu, Lucian Dan Teodorovici și Cristian Hadji-Culea, regia: Cristian Hadji-Culea, decor: Dragoș Buhagiar, coregrafie: Attila Bordás, muzică: Tibor Cári, video design: Andrei Cozlac) și două spectacole semnate de regizorul ieșean Ovidiu Lazăr, și anume Astă-seară se improvizează de Luigi Pirandello (premiera: 20 martie) și Trădări. Hamlet (un studiu Shakespeare, premiera: 24 mai).

Ovidiu Lazăr dezvoltă o predilecție pentru spectacolele-studiu și pentru spectacolele-eseu, implicând actori tineri și foarte tineri, studenți și asistenți de regie sârguincioși (Alice Moisă), dar și nonconformiști (Diana Udrea). Reunind astfel două laturi ale personalității sale, dintre care una manifestă în spectacole, iar cea de-a doua izolată într-un con de umbră. Regizorul ieșean este extrem de conceptual și foarte puțin plastic în a crea imagine scenică. De aceea, spectacolele sale se adresează cu precădere rațiunii și mai puțin laturii intuitive din om. Apelând la asistenți de regie serioși, spectacolele nu pierd în rigurozitate (atenția la detaliile scenice) și, apelând la asistenți de regie ludici, acestea câștigă prin faptul că se creează o atmosferă vie (travestiul lui Mădălin Marius Munteanu/O cântăreață ciudată din Astă seară se improvizează constituie un exemplu foarte reușit în acest sens).

În adaptarea după Pirandello ai la un moment dat senzația că regizorul însuși se suprapune peste personajul Regizorul (Ionuț Cornilă), în sensul că demersul are o puternică notă personală (”moartea” – ieșirea din scenă, supravegherea de la distanță, absența intervenției, dar și convenționalismul, artificialitatea și stufoșenia conceptuală sufocând libera exprimare a actorului – și ”reînvierea” regizorului); ”reînvierea” regizorului are loc abia atunci când acesta conștientizează că toate indicațiile de regie pentru un joc artificial sunt nule, iar numai dramatismul netrucat al actorilor poate (re)aduce viața în scenă (momentul cu Andreea Boboc/Actrița principală, apreciat cu ropote de aplauze de spectatori). Horia Veriveș/Actorul principal este dramatic, dar păstrează o distanță ironică în raport cu rolul interpretat, fiind surprins astfel într-o dublă ipostază: pe de o parte, seriozitatea rolului, iar pe de altă parte, comediantul din spatele seriozității exterioare, ca un altfel de judecător al rolului interpretat (dedublare de rol, artistică). Ar mai fi o ipostază de luat în considerare în general, nu neapărat insistând pe exemplul acesta, actorul însuși din spatele rolului (cu alte cuvinte, omul) care, de cele mai multe ori se identifică sau se suprapune peste una dintre cele două ipostaze deja menționate. În cazul de față, actorul se suprapune peste figura ironică. În acest mod, s-ar ajunge la un dorit teatru în teatru în teatru, ceva mai mult decât teatrul în teatru, care în cazul spectacolului-eseu al lui Ovidiu Lazăr e o repetiție generală de teatru în teatru și, nu în ultimul rând, o meditație asupra condiției actorului și a regizorului însuși.

Trădări. Hamlet. Un studiu Shakespeare e un spectacol mai greu de descifrat în intențiile regizorale de adâncime. La suprafață, s-ar putea vorbi, desigur, de o reluare, adaptare, subiectivizare plecând de la (mai mult decât a lui) Shakespeare. Titlul spectacolului este, de altfel, destul de sugestiv și onest în acest sens. Și în cazul de față avem de a face cu o încercare (essai) și cu o meditație asupra unor teme care l-au preocupat pe regizor și, plecând de la care, proiectează conținut esențial (text) pe o cortină transparentă. Suntem suma trădărilor pe care le-am făcut, care ni s-au făcut sau la care am participat. Ele au lăsat în noi sechele, mai mult sau mai puțin vizibile, care ne fac vulnerabili la orice fel de contact cu ceilalți. Și trăim ca atare. Sunt cuvintele regizorului Ovidiu Lazăr, pe care le redau fără tendința de versificare pe care acesta o folosește. Poate fi vorba de trădări artistice, trădăm autorii care ne-au format atunci când îi asimilăm, îi trecem prin filtrul nostru, îi transformăm în ceea ce devenim, uitându-i. La fel de bine cum ar putea fi vorba de trădarea dramaturgului atunci când e pus în scenă de regizor. Sau de trădarea regizorului atunci când actorul își asumă un rol, îl trece prin filtrul propriu și merge mai departe de interpretarea regizorală prin jocul său și propria interpretare. La fel de bine cum ar putea să nu fie vorba doar de trădări de ordin intelectual, ci și de trădări de ordin uman. Trădăm și suntem trădați, fie că e vorba de texte, de concepte, de oameni. Și toate aceste trădări ne fac mai fragili și mai umani, ceea ce sporește unicitatea noastră în mijlocul celorlalți și farmecul existenței. Ovidiu Lazăr nu încearcă să-l trădeze pe Shakespeare, ci să-l readucă în discuție folosind ca laitmotiv tema trădării. Actorul Radu Homiceanu nu este la prima tentativă de Hamlet modern, deci (nu) se trădează pe sine însuși.

Teatru de război  marchează un moment istoric, fiind un spectacol dedicat Anului Centenarului. Din păcate, am ajuns unicul popor din lume care își neagă trecutul și are tot felul de nostalgii, contra-nostalgii și idiosincrazii atunci când vine vorba de a celebra un eveniment cu valoare memorială. În caz contrar, o pun în seama a ceea ce am numit trauma comunismului la români. În cazul unui spectacol de acest gen, nu se urmăresc atât performanțele artistice, cât celebrarea evenimentului ca atare. Textul aparține unor reputați scriitori ieșeni, este excelent documentat și foarte bine scris, condimentat și presărat de ironii. Dramatizarea nu e tocmai de cinci stele, după cum nici adaptarea la scenă și nici implicarea actorilor nu sunt – lucru pe care-l pun tot în seama traumei comunismului la români.

În ceea ce privește spectacolul propriu-zis, scenele nu sunt de o cursivitate exemplară, deși pare că s-a încercat ceva în acest sens; există sincope între scene, ruperi de ritm, de multe ori temele și înșiruirea istorică a evenimentelor nu se armonizează cu acțiunea scenică efectivă, lucru care poate pierde atenția spectatorului pe drum. Mai există o discrepanță între scenele zguduitoare (cu proiecție, muzică etc.) și cele de joc actoricesc ușor stângace, ca și cum actorii înșiși realmente nu s-au hotărât dacă fac parte din show sau nu. Repetat de câteva ori, momentul de cabaret cu Diana Roman și Haruna Condurache este savuros, în același timp puternic, la fel ca muzica și versurile și îl recomand pentru performanța celor două actrițe. Se încearcă unele concluzionări de tip brechtian prin song (dar și dans – cabaretul cu pricina) ale momentelor scenice anterioare. Se folosesc mai multe stiluri de interpretare actoricească, de aici o altă discrepanță care ar putea sări în ochi, în încercarea de a face excesiv diferența dintre actori (personajele întruchipând actori) și ceilalți. Actorii fac ce știu ei mai bine, nu sunt aduși la un numitor comun în ceea ce privește jocul scenic. Multe elemente de decor nu sunt justificate (televizoarele vechi explicând momentul în care s-a ajuns cu ordinea evenimentelor). Folosirea turnantei e interesantă, ca și decorul care se schimbă al lui Buhagiar. Nu doar pentru scenografie, ci și pentru muzică, coregrafie sau video au fost cooptați specialiști renumiți (Dragoș Buhagiar, Attila Bordás, Tibor Cári și Andrei Cozlac). Lucrul acestor oameni nu poate fi trecut cu vederea.

Dana Țabrea

https://dyntabu.blogspot.com/2018/07/sfarsit-de-stagiune-2017-2018-tni.html