Sorytelling neteatral. Tanabata

Legenda care stă la baza Festivalului Tanabata (The Star Festival), pe care Asociația Himawari îl organizează în fiecare an (ajuns la cea de-a 9-a ediție) a fost prezentată sub formă de storytelling participanților. Festivalul japonez celebrează zeitățile Orihime și Hikoboshi, reprezentate de stelele Vega și Altair; potrivit legendei, Calea Lactee separă aceste două stele care se pot întâlni doar o dată pe an, în ziua a șaptea a lunii a șaptea a calendarului lunisolar. Tanabata se celebrează prin scrierea unor dorințe pe bilețele colorate și atârnarea acestora de crengile unui bambus, numit Copacul Dorințelor. Ulterior, bambusului și dorințelor li se dă drumul să plutească pe un râu sau sunt arse după festival, la miezul nopții sau a doua zi.

Organizatorii împrumută termenul de storytelling din teatru deși nu este vorba de un act asumat (voit) teatral. Cu toate acestea, până după orele 17 ale zilei de 7 iulie 2018 s-a găsit un loc adecvat pentru povestirea legendei, dincolo de foișorul japonez, pe iarbă, în Grădina Botanică ”Anastasie Fătu” din Iași. Atât organizatorii, cât și participanții s-au așezat în cerc, o formulă simbolică ce recheamă în amintire vechi și dragi formule scenice. Unul dintre organizatori a citit neteatral o pagină sintetică și cuprinzătoare cu legenda cutremurătoare a dragostei dintre Orihime și Hikoboshi. 

Orihime (Weaving Princess) țesea zeilor veșminte minunate pe malul râului Amanogawa (Calea Lactee, literal heavenly river). Tatăl ei Tentei (Sky King, Zeul Cerului, însuși universul) i-a căutat un soț și l-a ales pe Hikoboshi (Cowman), un băiat muncitor care se ocupa cu crescutul vacilor. Cei doi s-au îndrăgostit la prima vedere și foarte repede s-au căsătorit. Numai că, iubindu-se prea mult, aceștia petreceau prea mult timp împreună, ajungând să își neglijeze treburile. Zeii au început să se plângă Zeului Cerului că nu mai avea cine să le croiască haine și că toate hainele lor erau zdrențuite, apoi că toate vacile se îmbolnăviseră deoarece nu mai avea cine să aibă grijă de ele, acestea rătăcind prin domeniul celest. Zeul Cerului s-a mâniat pe cei doi și a dispus ca ei să locuiască unul la est, respectiv celălalt la vest de Calea Lactee (Amanogawa), despărțindu-i. Mai târziu, la cererea fiicei, făcându-i-se milă de Orihime care era foarte tristă, Zeul Cerului le-a dat voie celor doi să se întâlnească o singură dată pe an, și anume în cea de-a șaptea zi, a celei de-a șaptea luni a anului, cu condiția să muncească și să nu își mai lase treburile neterminate. Cei doi munceau foarte mult tot timpul, așteptând cu nerăbdare ziua reîntâlnirii. De atunci, povestește legenda, în fiecare an, pe 7 iulie, Orihime trece râul Amanagawa pentru a se revedea cu Hikoboshi. Dacă însă plouă, iar Orihime nu poate trece râul, apele râului crescând foarte mult din cauza ploii, o pasăre specială numită Kasasagi (coțofana, magpie) îi vine în ajutor, construind din aripile ei un pod peste râul Amanagawa, pentru ca întâlnirea dintre cei doi să devină posibilă. Ploaia din ziua de 7 iulie poartă următorul nume: ”lacrimile lui Orihime și ale lui Hikoboshi”.

Legenda care stă la baza Festivalului Tanabata face parte dintr-o întreagă mitologie actualizată a dragostei interzise, a reîntâlnirii esențiale, a întâlnirii de destin, a lumilor ireconciliabile care permit la un moment dat treceri dintr-una într-alta, a dreptelor paralele care se întâlnesc etc. E vorba de o întreagă mitologie a imposibilului care devine posibil, a logodnei soarelui cu luna sau a deschiderii cerurilor (analogie cu noaptea de sânziene, ca să ne referim la ceva familiar românilor datorită cărților lui Mircea Eliade), a reunirii unor astre care altfel nu ar avea cum să se întâlnească, făcând parte din galaxii diferite sau fiind situate la polii opuși ai aceleiași galaxii, a sfidării legilor fizicii, a miracolelor etc.

De altfel, parcă în acord cu discuția de aici, pe primul bilet din locul special amenajat în Grădina Botanică (în dreptul intrării vechi) era scris: ”Doresc să îmi depășesc limitele”. Atârnând cu mare sârg dorința mea scrisă încifrat pe un bilețel de culoare albastră, am considerat în sinea mea și abia acum și mărturisesc că acea primă dorință notată de cineva cu un scris perfect lizibil, de copil, pe un bilețel roșu mi-a deslușit însăși semnificația întâlnirii. E vorba despre o depășire a limitelor, cum bine a intuit autorul respectivei note, în toate sensurile posibile, nu numai erotic, ca întâlnire romantică, dar și gnoseologic, de cunoaștere sau ontologic, existențial. Mitologia care stă la baza Festivalului Tanabata se referă la posibilitatea omului de a-și depăși limitele, aspirând la condiția divină, spre plus spiritualitate, dar și la o dragoste perfectă, toate acestea nefiind nicicum în contradicție, ci într-un mare acord.

Dacă eroii legendei nu se mai puteau vedea e numai și numai din cauza unei separații care se face între muncă și joc la nivelul condiției umane. Cele două zeități (Orihime și Hikoboshi) au fost pedepsite pentru că reclamau o condiție superioară, pentru că atentaseră la statutul de zeitate supremă (nu cred că legenda ar putea preciza undeva cum că Zeul Cerului se îndeletnicea el însuși cu ceva anume) și, mai ales, pentru că erau doi. Condiția paradisiacă în care nu ar mai exista separare între muncă/activitate și joc/contemplație nu e dată oricui, de aici pedeapsa divină și despărțirea. Faptul că e vorba de fiica unei zeități (a stăpânului universului, mai exact) și de un păzitor de vite oarecare din tărâmul paradisiac ales pentru virtuțile lui, dar și faptul că cei doi sunt căsătoriți printr-un mariaj aranjat, chiar dacă liber consimțit ulterior (erau frumoși, buni și muncitori și se îndrăgostesc la prima vedere, îndeplinind pe loc dorința stăpânului universului) înseamnă că ei nu aveau o condiție pe deplin privilegiată. În momentul în care vor fi doi și se vor ocupa doar de cele ce îi privesc îndeaproape pe ei doi, stârnesc invidia celorlalți zei și mânia Zeului Cerului care se vede forțat să îi pedepsească.

De fapt, la fel ca-n mitul primordial cu Adam și Eva, e vorba de încercarea de accedere la o condiție interzisă cuplului primordial, ulterior amendată printr-o pedeapsă. În cazul de față, nu ni se spune decât că cei doi renunțaseră la muncă, în favoarea unei alte îndeletniciri, care ar ține, să zicem, de contemplare. Jocurile dragostei sunt considerate sub nivelul muncii propriu-zise deși în subtext ar putea fi vorba de cu totul altceva. Separația intervine din cauza invidiei celorlalți, dar mai ales pentru că stăpânul universului nu crezuse că unind ceva prin propria voință ar putea ajunge în postura ca cei doi să se dezvolte independent și să construiască un ”împreună” care putea periclita însăși ordinea universului. Cei doi eroi ai legendei (nu tocmai zei) puteau fi un model de nesupunere pentru restul. Sau anumite chestiuni (concretizate în legendă ca fiind cusutul hainelor și păscutul vacilor) alarmau deoarece legile universului riscau să se destrame sau ordinea risca să se preschimbe în haos. Însuși stăpânul cerurilor riscase astfel foarte mult și, dându-și seama de aceasta, îi retrimite pe cei doi la vechile îndeletniciri, despărțindu-i.

E de la sine înțeles că ziua dezlegării, unica zi din an când cei doi au voie să se întâlnească nu e una obișnuită, ci una extraordinară, o zi când absolut orice (depășirea limitelor, bunăoară) devine posibil. Intervine simbolistica lacrimilor și a ploii. Lacrimile fetei îl înduplecă pe Zeul Cerurilor să îi dea o unică zi din an pentru a-și revedea soțul. Îi desparte un râu sau, mai exact, o galaxie. De o parte și de alta a galaxiei ce conține sistemul nostru solar, cei doi așteaptă o zi în care râul se va resorbi, ploaia se va opri, iar lacrimile vor seca. O zi de mare forță spirituală, ziua depășirii limitelor umane, ziua deschiderii cerurilor. O clipă de libertate pe axa temporală (trecut-viitor).

Dana Țabrea

https://dyntabu.blogspot.com/2018/07/sorytelling-neteatral-tanabata.html