Moto: ”Când orice muritor va dobândi conștiința de sine a unui artist, fața
lumii se va schimba”
Missouri Sky este un spectacol delicat, despre cei ce ne ajută să
înaintăm ori despre ”lumini în bezna deplină”, despre sclipirea ochilor, minții
și a conștiinței umane. Subiectul însuși este unul delicat, mai ales la ora
actuală, în era corporatistă și consumistă – despre cărți, idealuri, întâlniri
esențiale, schimburi reciproce la nivel spiritual, despre dragoste de frumos și
curajul de face ceea ce îți place, despre oameni, profesori sau elevi, un
spectacol despre oameni și viață, despre distanțe și apropieri, o lecție de
umanitate și o meditație despre ce ar mai putea fi viața noastră atunci când
trebuie să facem bine orice, nu doar ceea ce ne place.
Missouri Sky expune într-un fel de introducere două monologuri cu
protagoniștii (meditatoarea și elevul ei) prin care se realizează prezentarea
personajelor, trăind fiecare în bula sa (un spot concretizează această idee). Universul
profesoarei, situat între așteptarea partenerului aflat la distanță, grijile cu
privire la fiul pe care îl crește singură, ședințele la psiholog și școala cu
insatisfacțiile inerente (elevi indolenți, insolenți, dezinteresați) și
universul elevului olimpic pe care îl pregătește, situat la limita dintre
maturitate și imaturitate, criză adolescentină și profunzime spirituală se
întâlnesc în apartamentul profesoarei în ipostaza de meditatoare. Lecturile,
cărțile, schimbul de cărți și idei îi apropie pe cei doi la nivel uman,
ajutându-se reciproc să depășească momente delicate din viața lor (ea fiind
ușor deprimată și singură, dezamăgită de condiția profesorului în zilele
noastre, el de asemenea debusolat de faptul că nu și-a ales calea potrivită în
viață atunci când a prețuit cuvintele și cărțile, în defavoarea chestiunilor
practice care ar avea mai multă căutare în alegerea unei cariere astăzi).
Spectacolul e simplu, frumos, cu atingeri foarte fine, tonuri ale vocilor în
acord cu momentele delicate, muzică adecvată, reușind să exprime sensurile
căutate.
Nici un alt decor nu m-a dus vreodată cu gândul mai mult la celebra zicere
a lui Pablo Picasso: ”Everything you can imagine is real” (”Tot ceea ce îți
poți imagina este real”). Scenografa imaginează un perete de fundal cubist din
care iese la lumină realul existenței. Dintr-o bibliotecă abstractă, unde
titlurile cărților fundamentale se pot totuși citi, se deschid frigiderul, masa
de lucru, holul dinspre ușa de la intrare, plasma, telefonul etc. Probabil că
la bază stau și unele influențe ale evoluției amenajării spațiului interior
(pat rabatabil etc.), însă cred că vorba de e inspirație în spatele conceperii
decorului. Printr-o simplă pocnire din degete, un altfel de Rumburak,
profesoara dezvăluie universul casnic (real) ascuns în universul-carte (magic).
Acest univers magic și emoțional suplinește stările ei de spirit (marea cu
valurile – dorința de a-și revedea soțul, desenul naiv cu mama și copilul de o
parte, iar de cealaltă parte cu tatăl, apoi bolul în care profesoara va lăsa să
plutească o bărcuță de hârtie – simbolul speranței și al acceptării viitorului,
al faptului că va merge mai departe).
Întâlnirea dintre elev și profesoară ar putea deveni o idilă (sărutul furat
într-un moment de neatenție), însă lucrurile sunt așezate pe un făgaș normal,
așa cum le dictează lumina conștiinței. Cei doi nu reprezintă unul pentru
celălalt prilejuri, ocazii de pasiune și abandon, ci întâmplări care îi scot
din rutina zilnică, din cotidianul grijilor și îi livrează ordinii înțelegerii
lucrurilor în profunzime. Dar, mai ales, îi redau miraculosului care ar putea
exista în fiecare om. Dacă acceptăm că oamenii se pot schimba, că pot deveni
creatori de sine și de celălalt, sculptori în sine și în ceilalți: ”Când orice
muritor va dobândi conștiința de sine a unui artist, fața lumii se va schimba”
(Tudor Vianu). În acest mod, însăși lumea ar deveni mai bună.
Deși aflați la vârste diferite, cel matur (profesoara) formându-și deja
concepții pragmatice despre cum trebuie să facem bine orice, chiar și ceea ce
nu ne place, iar celălalt (elevul) rămânând un idealist, ambii au avut și încă
mai au același vis cu privire la carte. Cum ar fi, se întreabă cei doi iubitori
ai cărții, să ai o meserie prin care, dacă nu să scrii cărți, măcar să le
citești? Ce fel de meserie ar putea fi aceea? Când un ciclul se încheie, un
altul reîncepe. Oamenii știau cândva foarte bine acest lucru, după care au
început să uite. Viața nu e doar vis, idee, imaginație, ci și deziluzie, activitate
brută, absența oricărei fascinații. Însă, după ce ciclul dezamăgirilor, pierderii
mirajului, dezvrăjirii, barbariei se încheie, imaginația își va spune din nou
cuvântul printr-o reînvrăjire a lumii omului. Cine rămâne în beznă ar putea fi
ajutat să iasă la lumină. Însă nu există lumină pentru omul care nu crede în
simplitatea, în frumusețea și în miracolul vieții. Al cuvântului, al cărții, al
prieteniei. Iar ieșirile din întuneric nu sunt obligatorii. Un miracol sunt
întâlnirile prin care acestea se produc, dar mai simplu e să treacă
neobservate.
În acest sens, spectacolul mai vorbește despre a învăța de la cel din fața
ta, chiar dacă postura oficială impune un raport inversat. Mereu am considerat
că e la fel de important, dacă nu chiar mai important să înveți de la
elev/student, să te îmbogățești, să evoluezi. E la fel de important, dacă nu
mai important să înveți de la cititor. Presupunând că ești un fel de autor…
Într-o măsură sau alta, cu toții suntem autorii sufletelor celor de lângă noi
și poate ar trebui să ținem mai mult cont de asta. Un gest, o privire, dar mai
ales un cuvânt ar putea face diferența dintre a contribui la cultivarea bunelor
emoții în celălalt și a-l arunca în iadul emoțiilor negative. Presupunând că putem
fi creatori de sine și de celălalt (om). Acceptând că nu suntem nici dumnezei
și nici fiare. De aceea, poate că nu m-aș hazarda prea mult scriind că vom avea
mereu doar lumea pe care vom avea curajul să o creăm. Și astfel doar lumea după
cum vom reuși sau nu să o schimbăm, schimbându-ne. De fiecare dată, doar lumea
pe care ne-o vom imagina (ca fiind reală). Lumea pe care o merităm.
(Missouri Sky de Victor Morozov, regia:
Silvia Roman, distribuția: Andreea Hristu, Dan Pughineanu, scenografia: Ruxandra
Manolovici, muzica: Bogdan Balea, Teatrul Excelsior, premiera: 21 martie 2018,
spectacol accesibilizat pentru persoanele cu deficiențe de vedere)
Dana Țabrea
https://dyntabu.blogspot.com/2018/09/everything-you-can-imagine-is-real.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu