Lumea și-a ieșit din țâțâni

iHamlet de la Teatrul Excelsior, realizând și promovând foarte multe spectacole pentru generațiile tinere de astăzi, cu scopul de a pune problemele grave ale lumii în care trăim, a ajuns și la Iași, în cadrul unui turneu. Apelând la limbajul teatral multimedia cel mai actual cu putință, Catinca Drăgănescu ia piesa shakespeariană ca punct de reper și plecare pentru a conferi un ”nou Hamlet”, pe înțeles, ”generației în blugi”. Indiferent cât la sută se dovedește a fi experiment într-un spectacol (în sensul că ar putea să nu transforme paradigme și să nu deschidă orizonturile unor noi tradiții) ori cât de controversat ajunge un spectacol în rândul criticilor canonici, voi aprecia mereu curajul regizoral și actualizările radicale. Și nici măcar Shakespeare nu s-ar supăra că a fost folosit ca pretext dacă ar cunoaște contextul teatral al vremurilor noastre (idealizarea clasicilor, căutarea cu orice preț a originalității, lupta nostalgicilor culturali împotriva actualizărilor, discriminându-le pe toate ca fiind facile, indiferent dacă sunt pur experimentale sau consolidate în spectacole valabile având coerență internă, mesaj și debordând de talent actoricesc).

iHamlet este foarte tehnic, actual din punctul de vedere al tehnicilor de proiecție, aproape șocant ca acustică – sunetele zgârie timpanul (în ciuda tehnicilor de proiecție, e în egală măsură un spectacol vizual și sonor) ca și cum în discuție ar fi chiar postmodernismul, în contextul globalizării, mondializării, consumismului, capitalismului, al piețelor și al revoluției tehnice, al culturii de masă; postmodernismul e astfel criticat pe terenul său și cu propriile lui arme. Imaginea și sunetul domină cuvântul, în loc să-l pună în valoare, deși replicile sunt cu adevărat importante în acest spectacol cu subiect și mesaj. Cu un scop: în societatea al cărei context l-am schițat, individul uman este realmente sufocat și pulverizat. Pierzându-și liberul arbitru și luciditatea în fața societății corporatiste, consumiste, individul uman va acționa în mod standard și condiționat. Toate acestea transformă insul uman în robot, iar cultura mainstream devine una a divertismentului. Situația fiind deja dezastruoasă, intervine chestiunea educației și se pune problema generației de mâine. Ce fel de viitorul vor alege copiii oamenilor-roboți ai societății corporatiste, înrobiți culturii de masă și, mai ales, cum am putea face ca ei să fie cei ce își aleg viitorul? Care sunt șansele liberului arbitru acolo unde până și dexonline stabilește termenul ”marionetă” ca fiind termenul favorit al lunii timp de două sau chiar trei luni consecutive?

iHamlet e genul de spectacol în mirajul căruia cazi o oră și ceva, după care îți revii la starea de luciditatea și problematizezi cu privire la lumea în care trăiești. Așa ca mai sus. Sau altfel. În orice caz, nu e genul de spectacol care ar putea fi povestit. Sunt conștientă că a enumera ori descrie tehnicile sau efectele folosite/obținute ori a reconstitui poveștile tinerilor, din fragmentele esențiale construite de dramaturg și transformate în scene de regizor, constituie o impietate, nu în sensul că aș fi în fața a ceva sacru, ci în sensul că nu e corect față de acest spectacol ale cărui mize, poate chiar ceva mai concrete decât cele descifrate de mine, nu sunt deloc formale, în ciuda formei audiovideo complexe de care s-a făcut uz (amplificare sonoră, proiecție 3D, proiecție multiplă, jocurile de lumini și umbre, coloritul strident al spațiului scenic etc.). De aceea, mă adresez în special celor care l-au văzut în turneu și nu în ultimul rând celor care ar trebui să-l vadă.

Deoarece m-am referit la mizele mai concrete ale spectacolului, ar fi poate util să explicitez. Ceea ce lumea lui Hamlet și lumea noastră au în comun e faptul că putem spune și azi, ca și ieri, și acum, ca și atunci că timpul și-a ieșit din țâțâni. Atunci când percepția spațio-temporală nu mai funcționează așa cum ar trebui la nivel de societate, umanitate etc., ne confruntăm cu o mare problemă existențială. Desigur, rebelul Hamlet nu ar putea fi decât un adolescent al zilelor noastre, care ăși pune ceva mai multe probleme decât colegii lui,  Ofelia – o elevă îndrăgostită, problematizând asupra sentimentului iubirii, Gertrude – o simplă mamă denaturată de astăzi etc. Ceea ce nu schimbă faptul că întrevedem prin aceste chipuri particulare cum o grimasă puternică schimonosește chipul întregii umanități. Iar Catinca Drăgănescu reușește formidabil să aducă la un numitor comun mizele concrete (Hamlet, reprezentatul ”generației în blugi”) și problemele existențiale care ne macină astăzi (societatea corporatist-consumistă, umanitatea și cultura degradate la o cultură de masă și eradicarea valorii, problema educației etc.).

Întreaga caricatură existențială e surprinsă în pași de dans, pe ritmuri de muzică electronică, techno, ca la un rave party de proporții unde invitații își urlă problemele, fără a se face pe deplin auziți, înțeleși (interioritatea tinerilor protagoniști nu se face auzită/înțeleasă în lumea în care ei trăiesc) deoarece ritmurile postmoderne ale societății robotizate, corporatist-consumiste le acoperă vocile, sensurile, adevărurile. Crizele adolescenților, problemele familiale, relațiile, situații cu care oricine din generația tânără s-ar putea identifica sunt exacerbate și duse spre o formă de paroxism scenic prin interpretarea actoricească. Situațiile de limită nu sunt evitate, ci căutate. Într-o lume care și-a ieșit din țâțâni, evadarea în imaginație ar putea reprezenta o soluție; nu însă una cu happy-end, nu una salvatoare. Despre asemenea lucruri vorbesc adolescenții lui Elise Wilk, pe fondul chestionării pe care i-aș atribui-o regizoarei, beneficiind de actori care își asumă rolurile jucate. Creând un spectacol pentru marea masă a adolescenților de astăzi și având în prim plan mesaje de interes pentru aceștia și situații dintre cele mai credibile (autoarea textului, Elise Wilk este unul dintre dramaturgii cei mai empatici cu problemele concrete ale adolescenților de azi), cred că nici de această dată Catinca Drăgănescu nu face decât să țintească spre o miză mai mare. O anume alienare ce străbate spectacolul ca un fir roșu, de la început la sfârșit, e principalul indiciu în acest sens. În același timp, glacialitatea spectaculară, eludarea oricărui sâmbure de melodramatic, marșarea spre un teatru pur tehnic, faptul că actorii își urlă replicile în dialoguri, până și șoaptele devenind urlete.

S-a dovedit că în teatrul românesc femeile regizor au curajul de a pune probleme ferm, categoric, hotărât. De aici și înclinarea acestora pentru teatrul social, problematic, de idei.

(iHamlet în turneu Brașov-Ploiești-Piatra Neamț-Iași-Suceava, Asociația Punct Art, cu: Catrinel Bejenariu, Gabi Costin, Vladimir Purdel, Vlad Pavel, dramaturgia: Elise Wilk, regia: Catinca Drăgănescu, coregrafia şi mişcarea scenică: Simona Deaconescu, scenografia şi costumele: Bogdan Costea, video & light design: Dan Basu, sound design: INTERIOR8, tour manager: Alina Dumitrache, spectacol prezentat la Sala de Teatru la CUB a Teatrului Național ”Vasile Alecsandri” din Iași pe data de 28 mai 2018)

Dana Țabrea

https://dyntabu.blogspot.com/2018/09/lumea-si-iesit-din-tatani.html