Motto:
”Astfel ai putut totuși trăi această iubire în singurul mod posibil pentru
tine, pierzând-o înainte ca ea să fi existat”. (Marguerite Duras)
Marguerite Duras este autoarea unui scurt text în proză intitulat Maladia
morții (La Maladie de la mort), tradus de Irina Mavrodin și apărut la
editura Univers în 2009. Prin indicațiile de mare subtilitate date de autoare
la sfârșitul acestui text, ne este sugerată posibilitatea de a fi abordat ca
text dramatic. În speranța că vreun regizor va îndrăzni să-l confrunte cu
scena. Protagonistul îi propune femeii să vină într-o cameră de hotel mai multe
nopți la rând, experimentând, explorând intimitatea, încercând să iubească.
Femeia acceptă pe motiv că a văzut că bărbatul e atins de maladia morții. Cel
atins de maladia mortală nu e conștient de faptul că e un mort viu deoarece nu
a trăit și nu a iubit. Un asemenea om este iremediabil singur, incapabil să-l
întâlnească pe celălalt. Poate că el ar vrea să iubească, încercând să
descifreze misterul acestui sentiment ce i se refuză. Însă dacă iubirea poate
apărea oricum, ”dintr-o dată fără să știi cum”, niciodată nu e rezultatul
voinței umane. În cele din urmă, femeia capitulează în fața neputinței
celuilalt de a iubi. Ea nu este atinsă de maladia morții, acest lucru fiind
sugerat prin faptul că e așezată pe cearșafuri albe, iar marea pentru ea e albă,
în timp ce pentru el marea are culoarea neagră. M. Duras cere ca în permanență ca
printr-o deschidere întunecată să se audă sunetul mării, dar marea nu e
vizibilă. Plecarea femeii din final nu va fi vizibilă pentru spectator, ci îmi
imaginez cum cearșafurile ar deveni dintr-o dată goale. În timp ce zgomotul
mării năvălește prin deschiderea neagră din spatele scenei, care ar deveni
albă, proiectându-se acolo chipul bărbatului (”vuietul mării să fie montat în
așa fel încât să se vadă în același timp albul mării care vuiește și fața
bărbatului. Și să existe o legătură între albul cearșafurilor și cel al
mării”).
Marguerite Duras sugerează foarte clar care ar trebui să fie scenografia.
Ne-o imaginăm pe tânăra femeie cu nopți plătite dezgolită, așezată pe
cearșafurile albe. Scena trebuie să fie joasă pentru ca femeia să fie complet
vizibilă pentru spectator. Bărbatul care a plătit-o pășește în jurul ei,
spunând povestea. În timp ce personajul masculin își citește rolul (înstrăinare
de sine și de celălalt, angoasă existențială), uneori mergând în jurul ei,
alteori oprindu-se, personajul feminin își spune textul din memorie (identitate
cu sine și cu propriul trecut, capacitate de a iubi și a ierta etc.) – sunt
cerințele explicite ale autoarei. Tonul rostirii nu ar trebui să fie forțat,
iar vocea bărbatului să răsune ”puternic”, în timp ce vocea femeii să se audă
”în șoaptă”, ”cu o rostire aproape neglijentă”. În același timp, femeia este
”frumoasă, cu multă personalitate”, în timp ce bărbatul pare ”atins de o
slăbiciune esențială și mortală”. La un moment dat, bărbatul care se rotește în
jurul femeii nu va mai fi vizibil pentru spectator, dar mă gândesc că vocea ar
putea să se audă în continuare, pentru ca apoi să redevină vizibil, acest lucru
fiind posibil printr-un joc de lumini și umbre (sau un altfel de truc
regizoral).
Oare de ce el citește, iar ea vorbește liber? Pentru că el este, de fapt,
absent. Cel care citește povestea este doar un intermediar, în timp ce ea este
prezentă: ”Cel despre care e vorba în poveste nu va fi niciodată reprezentat.
Chiar și atunci când i s-ar adresa tinerei femei, ar face-o prin intermediul bărbatului
care citește povestea”. Ei se vor comporta ca și cum ar fi despărțiți de un
zid, în acest fel va fi clar că niciun fel de comunicarea emoțională nu există
între ei: ”Cei doi actori ar trebui deci să-și vorbească unul altuia ca și cum
ar scrie textul în camere separate, izolați fiind unul de celălalt”. În
decursul nopților plătite, nu se întâmplă nimic altceva în afara trecerii
timpului. Nu ni se spune exact câte nopți sunt, de aceea regizorul poate crea
oricâte scene, fiecare scenă reprezentând o noapte, ”separate prin tăceri
lungi” între ele, potrivit indicațiilor autoarei. Piesa este într-un anume sens
absurdă. Așteptarea spectatorului va fi ca ceva să se petreacă pe scenă, ori
ideea tocmai aceasta este, cred, de a nu lăsa să se petreacă nimic. Doar acest
scenariu posibil curge în modul cel mai firesc.
Scriam aceste rânduri în 2011, pentru ca peste șapte ani să mă bucur de
faptul că La Maladie de la mort a
fost pusă-n scenă de regizoarea britanică Katie Mitchell la Théâtre des Bouffes
du Nord, textul fiind adaptat de Alice Birch (cu Laetitia Dosch/Femeia, Nick Fletcher/Bărbatul, Irène Jacob/Naratoarea). Anul acesta, spectacolul a fost prezent
la Edinburgh International Festival. Maladia
morții reprezintă întâlnirea eșuată dintre o femeie care a iubit, devenind consecința
unor amintiri dramatice și a propriilor traume și un bărbat care nu poate iubi,
în ciuda încercării disperate de a plăti o femeie pentru sex, pentru a ajunge
astfel la sentimentul dragostei, o iluzie și care e produsul unei întregi
mentalități care face din femeie victima unui joc sexual, erotic, bizar. Alice
Birch reinterpretează textul sub două mari aspecte, apropiindu-l de timpurile
actuale: femeia este o prostituată, iar astfel povestea este reexaminată din
punctul de vedere al femeii ca obiect sexual. Spectacolul este inedit prin
includerea aspectului multimedia care dublează teatralitatea propriu-zisă.
Teatralitatea este exprimată la nivelul de bază al scenei, în timp ce la
nivelul superior, pe un ecran este redată o filmare de aproape cu detalii
dintre cele mai intime ale corpului femeii, trecute prin filtrul percepției
bărbatului (detalii corporale obsesive – pori, piele, picuri de sudoare etc.) Este
un proiect multicultural explorând (im)posibilitatea intimității autentice și a
comuniunii dintre bărbat și femeie, sexul, brutalitatea și victimizarea femeii.
Experimentul pe care el îl face este
extins la modul în care femeia este tratată în societate de bărbați, iar
absența lui psihologică (bărbatul fiind o prezență fizică și o absență
spirituală în această poveste) exagerează goliciunea din privirea lui atunci
când se uită la femeie prin faptul că filmarea ia locul acestei priviri în absența
unei vederi reale: Ea: ”N-ai iubit niciodată o femeie?”/ El: ”Nu, niciodată”./ Ea:
”N-ai dorit niciodată o femeie?”/ El: ”Nu, niciodată”.// Ea (zâmbește și
spune): ”Ce ciudat este un mort”./ Ea:
”Și n-ai privit niciodată o femeie?”/ El:
”Nu, niciodată”.// El: ”(…) de ce ai acceptat contractul acestor nopți
plătite?”/ Ea: ”Pentru că, de îndată ce mi-ai vorbit, am văzut că ești atins de
maladia morții”./ El: ”Prin ce este mortală maladia morții?”/ Ea: ”Prin faptul
că acela care este atins de ea nu știe că o poartă, că el poartă moartea. Și
prin faptul că el ar fi mort fără să fi avut mai întâi o viață din care să
moară, fără să știe ce înseamnă să mori dintr-o viață”. // El:
”Cum ar putea surveni sentimentul iubirii?”/ Ea: ”Din orice, din zborul unei
păsări de noapte, dintr-un vis avut în somn, din apropierea morții, dintr-un
cuvânt, dintr-o crimă, din sine însuși, dintr-o dată, fără să știi cum”.
Dana Țabrea
https://dyntabu.blogspot.com/2018/09/maladia-mortii-schita-pentru-un.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu