Puțini îmi imaginez că sunt cei ce nu cunosc versurile lui Nichita
Stănescu: ”Spune-mi, dacă te-aș prinde-ntr-o zi/ și ți-aș săruta talpa
piciorului,/ nu-i așa că ai șchiopăta puțin după aceea,/ de teamă să nu-mi
strivești sărutul?”. Dar câți dintre cei ce au recitat aceste versuri unei fete
din dorința de a o impresiona ar mai face-o dacă ar afla că originea rezidă într-o
tradiție de nuntă?
Pentru a explicita influențele versurilor lui Nichita Stănescu, trebuie să
facem referire la o rimă englezească veche de sute de ani, și anume: ”Something
old, something new, something borrowed, something blue, and a sixpence in her
shoe”. Potrivit tradiției, mireasa trebuie să includă în vestimentația de nuntă
ceva vechi, ceva nou, ceva împrumutat și ceva albastru. Tradiția a suferit
diverse modificări, fiind preluată în diferite moduri până astăzi. Cea mai
cunoscută rămâne jartiera albastră. Cea mai interesantă, fără îndoială, e
ultima parte, care cel mai probabil a avut o anume înrâurire și asupra poetului
român. Respectând întocmai formula e vorba în această ultimă parte de ”a silver
sixpence in her shoe”, de o monedă de argint în valoare de șase peni în
pantoful miresei. Prima semnificație a faptului că mireasa poartă o monedă de
șase peni în pantoful ei stâng trimite la asocierea monedei cu norocul și
prosperitatea. Dacă în secolul al 17-lea, moneda făcea parte din și trimitea la
zestrea miresei, ulterior gestul a devenit unul cu adevărat simbolic. Astfel că
ar putea fi considerată o amuletă aducătoare de noroc în viitoarea căsnicie. În
același timp, mirele ar putea purta butoni încrustați cu însemnul unei monede
de șase peni, ca parte a aceluiași simbol.
”Poate aș putea să-ți dau unul din pantofii mei”
Făcând astfel trecerea de la mire la mireasă, îmi propun o succintă analiză
a gestului prințului din ”Cenușăreasa” rescrisă de Joël Pommerat de a-i dărui
Cenușăresei unul din pantofii lui, în interpretarea actorilor de la Teatrul pentru
copii și tineret ”Luceafărul” din Iași, în cadrul spectacolului-lectură de la
FITPTI 2017, cu Emanuel Florentin, Camelia Dilbea, Liliana Mavriș Vârlan, în
regia artistică a lui Ion Ciubotaru. Dinspre pantoful Cenușăresei atenția se
comută mai întâi înspre pantofii prințului atunci când, la prima lor întâlnire,
ea îi apreciază pantofii. Situație în care prințul replică subliniind că mai
ales unul dintre pantofi este frumos. La care tânăra fată va răspunde prin: ”A,
da așa e, aveți dreptate, e cel mai frumos dintre amândoi”. (”Cenușăreasa” de Joël
Pommerat, în Trei texte de teatru pentru
publicul tânăr, editura Timpul, Iași 2017, ediție îngrijită de Oltița
Cântec, p. 79). Care e semnificația faptului că nu intră în discuție doar
condurul pierdut la bal al Cenușăresei din basmul clasic ci și pantofii
mirelui? Să fie vorba despre aceeași tradiție a căsătoriei și despre simbolul
discutat mai sus transpuse în forme diferite, clasic și actual, în
spectacol-lectură?
Între pierderea condurului la bal, încercarea de găsire a piciorului care-i
corespunde și ”șchiopătatul” fetei care fuge pe treptele castelului (basmul
clasic) și versurile lui Nichita Stănescu legătura e aceea că par să aibă o
origine simbolico-arhetipalo-tradițională comună. În ceea ce privește basmul
actual al lui Pommerat, atunci când Cenușăreasa, pe care Pommerat o numește
Fata Foarte Tânără sau Sandra, și prințul se reîntâlnesc intervine din nou
chestiunea pantofilor lui. Pentru consolarea, clarificările și edificarea în
privința mamei sale pe care ea i le aduce, prințul simte nevoia să-i dăruiască
ceva și îi dă până la urmă unul din pantofii lui. Redau aici fragmentul cu
pricina din piesă: ”Da mi-ar plăcea să-ți dau ceva ca să-ți mulțumesc, dar nu
știu ce. (…) Poate aș putea să-ți dau unul din pantofii mei, data trecută m-ai
zis că îți plac. // (…) Păi atunci dă-mi unul din pantofii tăi ca amintire. E
bine ai dreptate. // Prințul foarte tânăr
îi dă pantoful lui. // Ia-l, e o amintire, e mai bine decât nimic, acum
n-am nimic altceva să-ți dau.”
La baza recunoașterii stă întotdeauna o foarte bună cunoaștere și acceptare
de sine
Pantoful servește și într-un caz și în celălalt (basmul clasic, versiunea
modernă) ca simbol și semn al recunoașterii persoanei iubite. Prin
recunoaștere, nu numai că ajung să cunosc ”ceva drept ceva văzut o dată” (H.G.
Gadamer), ci mi se revelează ceva profund și originar, o esență. În egală
măsură, simbolul presupune că două persoane se recunosc una pe cealaltă prin
reunirea a două jumătăți ale aceluiași obiect. Este exact ca atunci când doi
prieteni sau îndrăgostiți împart jumătățile unui obiect cu valoare de talisman,
pentru ca reunindu-le să se recunoască unul pe celălalt. Pantoful prințului din
versiunea modernă și condurul prințesei din ce clasică sunt simboluri și conduc
spre (re)amintire și recunoaștere. Textual, regele o caută pe tânăra de care
s-a îndrăgostit prințul servindu-se de faptul că acesta i-a dăruit spre amintire și recunoaștere un pantof de-al
lui. Fata cea tânără aduce pantoful care este recunoscut ca atare după marca
fabricantului, iar regele atestă faptul că este vorba de pantoful fiului său.
Ceea ce se va solda cu o nouă petrecere. Dar nu cu o nuntă ca-n povești ca-n
varianta clasică. Nu întâmplător la Pommerat și prințul e foarte tânăr, și fata
e tot foarte tânără. Ar fi frumos să ne imaginăm că prințul a șchiopătat puțin
după ce a dăruit pantoful. Însă textul e foarte clar. Nu avea altceva să-i
dăruiască, adică era incomplet, imatur, ba chiar aflăm la final că avea și
piciorul foarte mic (o chestiune semnificativă pentru imaturitatea sa) și
tocmai de aceea pantoful său e recunoscut cu ușurință. În egală măsură, Sandra
trăia cu o falsă recunoaștere a timpului, raportându-se în permanență la
moartea mamei.
Cei doi au mai curând la Pommerat o relație de vindecare reciprocă;
deopotrivă Sandra și prințul se maturizează în urma întâlnirii lor, care e una
esențială. Sandra înțelesese greșit cuvintele mamei pe patul de moarte și nu
reușea să se bucure de viață, în timp ce prințul nu accepta moartea mamei și
era ținut într-o permanentă stare de așteptare. Viața ambilor se schimbă după
ce se produce această întâlnire esențială și chiar dacă viața îi desparte,
fiecare luând-o pe drumul lui, ei vor continua să păstreze legătura, bunăoară
să își scrie, chiar de un capăt al pământului la celălalt. Nunta ca-n povești
din varianta clasică devine în variantă modernă o recunoaștere de tipul best friends, având semnificații mai adânci
pentru cursul existenței celor doi.
Motivul recunoașterii este prezent în foarte multe mituri, tradiții și basme
populare. Într-o formă sau alta. De asemenea, e foarte important de menționat
că la baza recunoașterii stă întotdeauna o foarte bună cunoaștere și acceptare
de sine. Ceea ce mă interesează aici e schimbarea semnificației ritualului de
nuntă atunci când șchiopătatul ei este înlocuit cu al lui, când în loc de
pierderea și regăsirea condurului prințesei, avem de a face cu recunoașterea
unei prietenii durabile printr-un semn prozaic, un pantof. De aici, six pence in his shoe (șase peni în pantoful lui, iar nu al ei) nu mai
simbolizează prosperitate și noroc în căsnicie (ca-n cazul îndeplinirii
tradiției de nuntă până la ultima linie a cântului), nici zestrea ei și nici
măcar dragostea lui ca-n cazul versurilor lui Nichita Stănescu (o dedicație de
amor, implorarea unui semn din partea iubitei, o iubită cam capricioasă din
ceea ce arată versurile). Ci e semnul unei recunoașteri mature ce se produce
între două persoane mature, adulte, egale, apte a lua decizii atât pe cont
propriu, cât și împreună. Schimbarea de paradigmă aduce cu sine o nouă ”viziune
a sentimentelor”: prietenia e pe primul loc atunci când se pune problema
cuplului în actualitate, o relație nu trebuie să fie toxică (cei doi trebuie să
își depășească sechelele care-i mențin psihologic într-o stare de imaturitate
ce nu le permite să își afirme voința, apoi să fie conștienți de faptul că alegerile
le aparțin în totalitate și să dorească să fie împreună nu din nevoia de a
suplini o lipsă ori de a umple un gol, ci ca două individualități distincte
care își permit să fie ele însele etc.).
E o foarte mare diferență între sixpence
in her shoe și sixpence in his shoe,
putându-le considera ca definind cele două paradigme distincte de concepere a
relațiilor dintre bărbați și femei, în mod clasic și în actualitate. Basmul
contemporan rescris de Pommerat nu se încheie propriu-zis. Ci constituie, cred, un excelent
punct de plecare pentru regizorii care își doresc să analizeze relațiile
interumane, relațiile de prietenie ori relațiile de cuplu în contemporaneitate.
https://dyntabu.blogspot.com/2018/09/and-sixpence-in-his-shoe.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu