Dacă e adevărat că de ceva timp fenomenul teatrului documentar a luat
amploare în România, e la fel de adevărat că astăzi acest fenomen ar fi în pericolul
de a se autodizolva, atingând starea de saturație dacă nu și-ar fi propus să
evolueze. Satisfacția estetică pe care o provoacă spectatorului contemporan
reprezintă cheia supraviețuirii acestei tipologii, a situării sale în
prim-planul vieții teatrale. Nevoia de teatru ca prilej de reflecție și
meditație nu compensează ci se adaugă nevoii de edificare de sine prin estetic,
omul recunoscându-se pe sine ca ființă sociopolitică prin spectacol, dar având
și prilejul de a se crea pe sine ca ființă estetică. Doar în acest sens putem
admite valoarea de teatru total a teatrului documentar, în sensul că nu are o
adresabilitate limitată (publicul tânăr), ci una foarte generală. De remarcat
și faptul că în peisajul teatrului documentar pot apărea simulări, singurele
criterii prin care acestea pot fi deosebite de teatru documentar veritabil
fiind experiența regizorului (sau a trupei de actori) în sensul creării de
spectacol de teatru documentar și, mai ales, documentarea serioasă.
Miracolul de la Cluj, ca parte a proiectului „Exerciții de democrație. Investigarea istoriei recente” are la bază o
documentare amplă asupra fenomenului Caritas, la care se adaugă o componentă
estetică deloc neglijabilă. Îmi sunt cunoscute spectacolele de teatru
documentar create de regizorul David Schwartz și totodată spectacolele realizate
în cadrul Reactorului de la Cluj. Însă, de data aceasta, întâlnirea dintre
regizor și trupă e una foarte fericită, deoarece constituie un bun prilej
pentru a descoperi lucruri noi atât despre primul, cât și despre cea din urmă. Surpriza
constă tocmai în componenta estetică bine pusă în evidență a spectacolului atât
ca element vizual (grafică video), dar mai ales muzical (actorii au voci foarte
bune, iar în spectacol e integrată și o instrumentistă, având totodată
excelente calități vocale). Deloc neglijabilă devine latura estetică a
scenografiei geometrizate și minimaliste.
Spectacolul despre Caritas are un cuvânt cu greutate de spus despre zorii
capitalismului la români care a debutat în anii `90 și pe care cu mult curaj
realizatorii spectacolului îl identifică drept un ”capitalism western”. În
acest sens, miza spectacolului ar putea fi aceea de a ironiza capitalismul la
români, încercând totodată să descifreze care sunt originile acestuia în ceea
ce privește primele manifestări ale acumulării de capital și obținerii de profit
sau ale privatizării, luând în același timp în colimator pionii și beneficiarii
direcți care au contribuit la dezvoltarea capitalismului în România. Sprijinit
de membrii fostei securități, de elite politice sau intelectuale (de anumite
partide politice, de anumite personalități cu nume având o oarecare rezonanță
în lumea presei sau ca formatori de opinie), de principalele instituții ale
statului și de capii acestora sau chiar de oamenii bisericii, capitalismul
western la români își are originea în jocurile de tip piramidal (Caritas fiind
doar unul dintre ele) menite să-i deposedeze pe oameni încetul cu încetul de
capitalul cu care intraseră în noua eră de după Revoluția din 1989 și să
conducă pe de o parte la inflație, iar pe de altă parte la îmbogățirea
beneficiarilor direcți deja amintiți. Consecințele capitalismului la români nu
sunt însă chiar atât de rizibile pe cât ar părea la prima vedere, deoarece,
odată antrenați să intre în joc, românii ajung să își vândă casele și să riște
financiar totul, mulți ajungând la final pe drumuri sau în pragul sinuciderii. Spectacolul
investighează asemenea cazuri, iar actorii impersonează cu măiestrie
personalități, reprezentanți ai instituțiilor, oameni de rând.
Tragicomedia va însoți mereu destinul românului (adeseori identificată sub
denumirea de ”haz de necaz”) așa cum și acest excelent studiu de caz, redat
prin intermediul mijloacelor artei teatrale, se însoțește cu subiectul
apariției capitalismului la români. Actorii aleg să integreze povestea într-un
joc cu sala, pasajele de teatru documentar alternând cu o formă de dialog
direct cu publicul, de implicare a acestuia într-o poveste al cărei final este
binecunoscut. În acest sens, spectacolul este deschis atât celor care își
amintesc de fenomenul Caritas, cât și celor care erau prea tineri sau nu se
născuseră încă, auzind poate de acesta sau nici măcar. În același timp,
documentarea foarte bună deschide culisele fenomenului și ochii privitorului în
privința zorilor capitalismului la români.
Așa cum există tare personale care fac o persoană să fie mai predispusă
decât alta la anumite reacții, există tare de neam care fac un popor mai
predispus decât altul la anumite greșeli istorice și există contexte istorice
care fac o anumită zonă geografică mai pregătită pentru anumite schimbări de
ordin sociopolitic sau economic. În acest sens, sper ca investigația realizată
prin intermediul spectacolului celor de la Reactor să nu se oprească nici la o
simplă analiză a fenomenului Caritas și nicidecum la un joc interactiv. Lăcomia,
vanitatea, prostia (absența discernământului și a simțului măsurii, imitarea de
prost gust și exterioară) sunt tare de neam care, alături de un context istoric
prielnic, au condus în mod fatal, inevitabil poporul român din dezastru în
dezastru. Miturile sale fundamentale (cum ar fi Miorița) îl predispun la greșeli istorice grave. Și atunci e poate
impardonabil că nu ne-am dat seama mai devreme de ce și la 50 de ani de la
Revoluție ne vom afla în exact același punct. Gravitând în jurul axei sale de
caracteristici funciare, chiar dacă va fi depășit capitalismul western, românul
va mai urca o treaptă și apoi încă una din cele ce constituie suma greșelilor
istorice la care s-a autodeterminat.
Dana Țabrea
https://dyntabu.blogspot.com/2018/10/capitalismul-la-romani.html
https://dyntabu.blogspot.com/2018/10/capitalismul-la-romani.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu