Dacă eu/noi m-/ne-am născut în 1990, iar povestea
mea/noastră e aceasta, tu în ce an te-ai născut și care e povestea ta, raportat
la ceea ce ți-au relatat cei apropiați, ce ai citit, ce ai învățat la școală
sau din meme-uri etc.? În acești
termeni consider că se exprimă conceptul spectacolului Istorie la persoana I și invitația la spectacol.
Amintirile membrilor familiilor actorilor implicați în proiect (anul 1990),
prea tineri pentru a fi ei însuși mărturisitorii istoriei recente, adolescenții
intervievați în cadrul unui focus-grup, povestea cutremurătoare a unui erou de
război, un interviu cu prințul Mihai Ghyka constituie materialul de lucru de la
care s-a plecat în realizarea unui spectacol de teatru devised care, preț de o oră, încearcă să dea anumite răspunsuri cu
privire la istorie. Dacă pentru unii istoria ar putea însemna trecut,
îndepărtat sau recent, evenimente memorabile din trecut care ne-au marcat
existența și ne-au format ca personalitate, pentru alții istoria ar putea
trimite la eroi sau la război, iarăși evenimente care, odată particularizate,
și-au pus amprenta pe personalitatea celor implicați sau la personalități
istorice, domnitori sau chiar prinți, mai mult sau mai puțin contestați, care
într-un fel sau altul au schimbat ceva în epoca în care au trăit, iar nu în
ultimul rând istoria ar putea fi pur si simplu despre oameni, actorii istoriei care
participă la ea și care, chiar dacă nu apar menționați în cărțile de istorie,
au luat parte la evenimentele istorice, constituind martorii, posibil
mărturisitorii pentru realizarea unui spectacol de teatru documentar.
La intersecția dintre istorie subiectivă (”istorie la persoana întâi”),
modul în care fiecare dintre noi a receptat istoria recentă și istorie
obiectivă, consemnată de manuale, cărți de istorie etc., spectacolul de la Iași
e o introducere în filosofia istoriei, o lecție și un ghid care, spre deosebire
de lecțiile scolastice, nu plictisește, ci incită la cercetare mai amănunțită și
dialog. Este recunoscută importanța memoriei, a surselor directe în căutarea
identității evenimentelor istorice și a identității noastre ca ființe
sociopolitice, cultural delimitate, ca actanți ai istoriei: memoria ne conferă deopotrivă conștiința
trecutului și conștiința de sine. Pe de o parte, actorii vin cu citate trecute
prin filtrul gândirii proprii (istoria înseamnă trecut, iar cei ce nu învață
din greșelile trecutului vor fi obligați să le repete), iar pe de altă parte cu
experiențe subiective care i-au marcat, trecute prin filtrul amintirilor celor apropiați
(o actriță își amintește cum în 1990 mama i-a cumpărat o banană pe care a
scăpat-o pe jos, nemaiavând bani pentru încă una, rememorarea face parte din
discuția post-spectacol). Reflexivitatea și latura emoțională a spectatorului
sunt antrenate în egală măsură.
De altfel, prima parte a spectacolului privitoare
la anul 1990 a stârnit cele mai multe reacții în rândul publicului. Personal,
am avut și eu un șoc în timpul secvenței cu pricina, atunci când raportarea la
anul 1990 era aproximativ aceeași cu ceea ce s-ar fi spus dacă s-ar fi luat în
discuție anul 1989. Însă, reflectând ceva mai departe, mi-am dat seama că
amintirile relatate în spectacol cu privire la anul 1990 erau corecte. Numai că
ni s-a format o barieră mentală care separă ceea ce a fost înainte de Revoluția
din 1989 și ceea ce a urmat ca și cum istoria nu ar fi un flux de evenimente ce
decurg unul din altul și se condiționează reciproc, ci ar funcționa pe bază de
paradigme. 1989 a reprezentat o schimbare de paradigmă socioculturală și din
multe puncte de vedere a fost o schimbare radicală pentru țările din Europa de
Est, însă trecerile spre liberalizare economică (fără a uita de cenușăreasa inversată
a economiei de piață – consumismul) au constituit un proces de durată, nu un
lucru care s-ar fi întâmplat peste noapte.
Faptul ca bananele verzi aduse înaintea
Crăciunului și livrate porționat oamenilor care stăteau la cozi enorme, dar
foarte ieftine (astfel că unii stăteau la coadă de mai multe ori etc., coapte
în cămări întunecate sau pe calorifere) au fost înlocuite cu bananele tratate
chimic sau modificate genetic, scumpe în 1990, raportat la venitul unui om
obișnuit nu-i decât unul din exemplele care infirmă reacțiile cu privire la 1990.
Aș mai dori să adaug, în favoarea opiniilor oneste ale celor intervievați și
exprimate în spectacol, că bunăstarea economică a unei țări nu se măsoară nici
în mărimea pulpelor de pui americane care invadaseră în 1990 piața de carne și
nici în numărul cetățenilor care umplu cu vârf cărucioarele supermarketurilor
astăzi. În prezent, salariul unui om obișnuit ar putea umple cu vârf un
cărucior de supermarket pe săptămână. Oare nevoile unui om mediu din România se
reduc la patru cărucioare de supermarket cu vârf? Numai că astăzi e într-adevăr
mult mai explicabil, nu mai suntem țară în tranziție ca-n 1990, ci țară în curs
de dezvoltare.
Mai mult decât să livreze răspunsuri, spectacolul
adresează întrebări și stimulează întrebări, de aceea este recomandat publicului
tânăr, elevilor peste 14 ani, care ar putea să dedice o oră de istorie mersului
la teatru, la un spectacol despre istoria lor, a fiecăruia dintre noi, despre
istorie la persoana întâi. În același timp, este fluent și dinamic, reușind să
mențină vie atenția tânărului spectator, concurând cu o lecție pe calculator, construit
pe niveluri de receptare, având de fapt ceva de spus pentru fiecare vârstă. Spectacolul
e rezultatul unei foarte bune colaborări, dar și al receptării, asimilării și reprezentării
a ceea ce înseamnă teatru nou în România: tehnici diverse de teatru documentar
(verbatim, cercetare, intervievare), tehnici
diferite de punere în scenă (teatru de animație, improvizație, song, video-proiecție),
creează intimitate cu publicul, dar și distanță, lăsând loc pentru reflecție.
Actorii sunt talentați și dezinvolți și fac
dovada unor artiști responsabili care văd mult teatru, gândesc, îți pun
probleme, au idei, sensibilitate, umor, voce, interes. Și care sunt, ca noi
toți, printre părinți și bunici, povești despre eroi și prinți contemporani, la
limita dintre ceea ce au învățat în școală și ceea ce au descoperit în viață, în
căutarea identității proprii și de neam.
(Istorie la persoana I, creație
colectivă, echipa de proiect: Oltița Cîntec, Ioana Natalia Corban, George
Cocoș, Alex Iurașcu, filmări: Alex Condurache, video: Andrei Botnaru, muzica:
Diana Roman, premiera: 26 octombrie 2018, Teatrul ”Luceafărul” Iași)
Dana Țabrea
https://dyntabu.blogspot.com/2018/10/in-cautarea-identitatii-istorie-la.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu