Trecutul (im)perfect

Perfect compus/Past Perfect e un spectacol incredibil de bine ales pentru a fi prezentat la Iași deoarece atinge într-un mod cutremurător problematica pogromului din iunie 1941. În același timp, adresează răspicat probleme acut de actuale: drepturile persoanelor homosexuale în România, falșii teroriști de la Revoluție, răutatea funciară a românului. E incredibil, se afirmă în acest spectacol, cum fenomene care au existat și în alte țări (comunismul, persecuția evreilor) au dobândit aici proporții neimaginabile. Cum, neînvățând nimic din experiența și lecțiile date de istorie, românii s-au omorât între ei.

Trecutul îndepărtat, recent și prezentul se întrepătrund pe măsură ce povestea se construiește sub ochii spectatorului. Firul narativ se multiplică, iar tensiunea emoțională crește progresiv. Sunt momente de spectacol extrem de intense când vocile personajelor din trecut și prezent se dublează. Iar adevărurile rostite răspicat dor de parcă ar fi vorba despre noi, de parcă s-ar fi întâmplat astăzi. E incredibil talentul actorilor sibieni de a trăi rolurile, de a le înțelege și de a aduce în prezent experiențe trecute, de a arăta cât se mult ne privesc încă (jonglarea cu reflexivitatea scenică). Spectacolul e o invitație la curajul de a te privi în oglindă, la asumarea și trăirea asumată a propriei vieți, la desprinderea de greșelile înaintașilor (în cazul de față, torționari ori colaboraționiști). O lecție despre miracolul de a o lua de la capăt, evitând a fi precum acei oameni care repetă mereu și mereu greșelile trecutului prin minciună, ură, ipocrizie, lașitate.

Prin latura sa educativă, spectacolul e o lecție de istorie, dar și o lecție despre modul în care trebuie să înțelegem istoria și să ne-o asumăm. Istoria se repetă pentru un popor care nu învață din experiențele trecutului. Iar românii par condamnați la repetarea greșelilor trecutului. Suspiciunea, lăcomia, incapacitatea de a-și tolera semenii, nevoia de separații și distincții (de exemplu, evreu-creștin), aruncarea vinii asupra celuilalt, cruzimea sunt doar câteva dintre trăsăturile de caracter ale românului. Însă din urmă vin generații noi și oameni curajoși care recunosc cu demnitate că munca într-o anumită instituție poate însemna trădare și denunț, în timp ce lucrul la o firmă străină (multinațională) poate însemna cam același lucru, dar în alți termeni (personajul feminin Vera).

Din păcate, în realitate oamenii nu seamănă prea adesea cu personajele acestea care caută adevărul, spun lucrurilor pe nume și vor să știe ce s-a întâmplat cu adevărat în trecut, cu privire atât la destinul lor individual, cât și cu privire la destinul istoric. Istoria individuală și istoria generală, trecutul personal și trecutul în genere se întrepătrund pe măsură ce mai mulți membri ai celei de-a treia generații a unei familii se întâlnesc, inițial având un pretext pragmatic (împărțirea moștenirii), pentru ca ulterior lucrurile să ia o altă turnură. Moștenirea care interesează nu mai e cea bănească, ci în joc e recuperarea demnității, libertății și curajului femeilor din familia lor (mamă și bunică). Personajele nu sunt individualizate foarte mult, mai mulți actori au roluri multiple, ceea ce complică firul narativ și face din urmărirea poveștii un act aproape detectivistic. În cele din urmă, totul e limpede. Atât întreaga poveste care străbate decenii (anii `40, `50, cu aluzii la ceea ce a urmat și la contemporaneitate), cât și mesajul.

E până la urmă un spectacol despre identitate personală, dar și despre identitate istorică, despre cum ne căutăm identitatea personală în trecutul părinților și al bunicilor noștri, despre cum ne regăsim sau nu în faptele lor, dar și despre cât de mult ne identificăm în prezent cu trecutul istoric care ne-a (de)format. Internetul, dosarele securității privitoare la membrii propriei familii, arhivele, mărturiile rămase în urmă în cutii îi ajută pe protagoniști să afle multe lucruri despre identitatea lor. Personajele descoperă o istorie personală încâlcită și neliniștitoare care le schimbă viața, concepțiile și care îi scoate din zona de (in)confort. Vera renunță la o relație nesatisfăcătoare și la un job meschin, plecând pe urmele femeilor curajoase din familie și preluând o misiune nobilă, aceea de a duce scrisorile bunicii către iubitul evreu de care viața a separat-o, dar pe care l-a iubit mereu.

Trăim într-o societate în care oameni care au dat șpagă merg la proteste anti-corupție. Și se caută cu mare aviditate justițiară colaboraționiști și torționari. Pot exista urmași ai foștilor colaboraționiști, de exemplu, a căror existență să fie o veșnică luptă și frământare, din tabăra opusă, împotriva a ceea ce au fost înaintașii lor. Însă prin această luptă ar putea ajunge să facă parte, mai mult sau mai puțin conștient, din tabăra pe care doar la nivel de suprafață o critică și o detestă. Sunt și oameni cu adevărat ipocriți care nu își asumă prezentul, darămite trecutul. Și sunt și foarte multe lupte cu propria conștiință, acolo unde există una. Și mai sunt și oameni care au și conștiință, și caracter. De aceea, spectacolul de față îndeamnă la meditație, cu privire la asemenea chestiuni și la multe altele. Cine suntem? Am colaborat, conștient sau inconștient? Am participat, conștient sau inconștient la distrugerea unui om? Am mințit nedreptățind un om nevinovat, pentru a ne salva eu pielea? Cine suntem în raport cu părinții ori bunicii noștri? E (alt)cineva vinovat de greșelile lor sau ale tale? E cineva vinovat de faptul că nu îți cunoști/asumi trecutul? Care e trecutul tău real? Identitatea ta reală, istorică și personală? Cum te raportezi în mod fundamental la aceasta, odată descoperită?

Cine nu are un răspuns la asemenea întrebări, nu face decât să continue un trecut pe care în mod aparent îl respinge. Poate că oamenii reprezentați în spectacolul de la Sibiu sunt ideali, poate că sunt naivi. Dar sunt oamenii așa cum ar trebui să fie: demni, curajoși, liberi. Iar actorii sunt nemaipomeniți atunci când dau chip oamenilor care își pun întrebări cu privire la trecutul și identitatea lor, care caută răspunsuri, care aleg o viață autentică, renunțând la un surogat de viață, care își înțeleg trecutul și se acceptă pe ei înșiși și pe ceilalți în cunoștință de cauză, așa cum sunt.

(Perfect compus/Past Perfect de Alexandra Badea, regia și conceptul scenografic: Alexandra Badea, costumele și decorul: Ana Ienașcu, muzica: Claudiu Urse, distribuția: Ioana Cosma, Ali Deac, Iustinian Turcu, Gabriela Pîrlițeanu, Fabiola Petri, Alexandru Malaicu, Oana Marin, Ștefan Tunsoiu, Alin Turcu, Cristian Timbuș, asistent proiect: Andrei Luis Bojincă, manager proiect: Claudia Domnicar, Teatrul Național ”Radu Stanca” Sibiu, prezentat pe 6 octombrie 2018 în cadrul FITPTI).

Dana Țabrea

https://dyntabu.blogspot.com/2018/10/trecutul-imperfect.html