O comedie recreativă, regeneratoare vine ca un remediu pentru neuronii
uzați de talk show-urile cărora încerci
să le faci față în perioada alegerilor, ca să dai dovadă de spirit civic. Și cum
toate meditațiile conduc spre a nu te dezice de tine însuți, nu-ți rămâne decât
să te așezi confortabil, împăcat cu sine în fotoliul de sală de spectacol, un
spațiu protector, și să te bucuri de un moment de recreere, de ieșire din
spațiul cetății unde cele mai disputate subiecte sunt cele de ordin politic,
evident.
Iubito, îți rămân dator! e o comedie spumoasă în cuplu (Andrei Duban și Grațiela
Duban) și despre cuplu sau despre transele diurne ale femeii și cele nocturne
ale bărbatului, un fel de stand-up comedy
de lux (inventase cineva reversul la stand-up, și anume sit down comedy, ei bine, nu în acest sens neapărat), la care se
adaugă o teatralitate exagerată, cu appeal
la publicul ieșean. Acum, eu sper ca distracția să nu fie în detrimentul simțului
civic, așa cum puțin entertainment nu
ar avea de ce să facă rău nimănui, în sensul închiderii apetitului pentru
cugetare. Cu toate acestea, subiectele la care ni se propune să medităm cu
acest prilej au de a face cu ideea de cuplu în societatea consumistă, cu diferențele
dintre bărbați și femei, cu nevoile diferite ale acestora, cu modul în care (nu)
reușesc să își împlinească reciproc nevoile în cuplu și cu nevoia de a răspunde
la întrebarea: Ce mai ține cuplul împreună, dincolo de o serie mereu reînnoită
de datorii sau scuze?
E foarte simpatică relaționarea actorilor cu spectatorii, propunerile de
interactivitate sunt de moment și de succes, nu credeam să mai percutez
vreodată la ideea de teatru participativ, deoarece efectiv am avut parte de
foarte mult, însă de această dată nu e nimic forțat în modul în care cei din
sală sunt invitați să șicaneze iluzia celui de-al patrulea perete. Aș mai
remarca și profesionalismul celor doi actori și performeri, despre care nu ai
spune că sunt un cuplu și în viața reală dacă nu ai vedea pe afiș. Actorii nu
cad în capcana de a se juca pe ei înșiși sau de a-și juca viața lor împreună pe
scenă, ci situațiile aduse în față fac parte din mitologia de cuplu pe care cu
toții o cunoaștem și la care ne raportăm într-un fel sau altul, unii preluând-o
ca-n transă și perpetuând-o prin exemplul propriului cuplu. În acest sens,
spectacolul devine un mod de raportare la această mitologie prin intermediul
celor doi actori. Extrem de năstrușnice sunt și travestiurile, spontane și
haioase, fiecare din cei doi având nevoie de interlocutor pentru a ilustra
bârfa dintre femei sau pe cea dintre bărbați.
Într-un alt sens, am putea spune că spectacolul scoate în evidență anumite
prejudecăți și că, prin intermediul acestei mixturi de stand-up și teatralitate,
analizează respectivele prejudecăți, în contexte familiare, binecunoscute.
Dintre acestea, am putea extrage următoarele: la bărbați legătura dintre minte,
inimă și partea intimă nu e una tocmai reușită, în timp ce la femei există o legătură
mai strânsă între creier, corp și sexualitate; bărbații vorbesc mai puțin decât
femeile, respectiv femeile vorbesc mai mult decât bărbații; femeile merg în mai
mare măsură la shopping decât
bărbații; femeile fac din haine un etalon al valorii lor, în timp ce bărbații
sunt mult mai indiferenți la aspectele vestimentare; femeile au o memorie mai
bună a detaliilor inutile, în timp ce bărbații se debarasează de balastul de
detalii; femeile sunt mai geloase decât bărbații; femeile au în mai mare măsură
nevoie de afecțiune după sex, bărbatul nu-i decât o brută cu două fețe etc. Nu
știu în ce măsură rezistă aceste prejudecăți. Ideea e că ele există în
societatea contemporană, ceea ce face ca oamenii să se regăsească în situațiile
din spectacol, extrem de digerabile pentru ei.
În măsura în care nu-și propune să schimbe ideologii, să lovească în
prejudecățile deja existente și încetățenite, să contribuie la marea artă prin
modificarea principiilor estetice ori să lase urme în istoria teatrului, spectacolul
se înscrie în cultura de tip divertisment. Însă nu e vorba de un divertisment
facil. Ci de o parodiere a vieții de cuplu în contemporaneitate, încărcată de mitologii și prejudecăți al căror (non)sens și (non)adevăr nu îl poți pune la îndoială, deoarece respectivele prejudecăți și mitologii fac deja parte din mentalul colectiv. Dacă ești atent la grimasele actorilor, la șarjările voite, la distanța
pe care o iau astfel față de mitologia contemporană a ideii de cuplu și de
prejudecățile cu care se lucrează în spectacol, pentru a stârni reacțiile
spectatorilor, înțelegi că nu e vorba de o comedie facilă, fără ca prin aceasta
să fie altceva decât o comedie recreativă.
Un citat atribuit lui Aldous Huxley, care ar sintetiza Minunata lume nouă, menționează faptul că ”Dictatura perfectă va
mima aparențele democrației, asemenea unei închisori fără ziduri ai cărei
prizonieri nu vor năzui să evadeze. Un sistem al sclaviei în care, grație
consumului și al divertismentului, sclavii vor ajunge să își adore condiția de
sclav”. E condiția sclavilor din peștera lui Platon care, nu numai că nu au
nici cea mai mică înclinație să iasă la lumină, dar îl ucid pe eliberat, pe cel
care le arată că o altă lume și un alt fel de adevăr ar mai putea fi cu
putință. Încă nu am ajuns acolo. Dar aș vrea să atrag atenția asupra faptului
că divertismentul și isteria creată de consumism sunt cei doi factori care ar
putea schimba definitiv condiția noastră de ființe meditative. Fiind un
spectacol recreativ, dar nu de entertainment
pur și simplu, Iubito, își rămân dator!
aduce în discuție subtil tocmai premisele care fac posibile aservirea mentală, răstălmăcirea
normalității prin prejudecăți, promovarea unei mitologii cu riscul de a o transforma
în stereotipie mentală.
(Iubito, îți rămân dator! de
Helen Salfas, regia: Ricard Reguant, cu Andrei Duban și Grațiela Duban, Teatrul
Avangardia, la Casa de Cultură a Studenților Iași, 25 mai 2019)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu