Regizorul Ion Sapdaru sintetizează un scenariu cu implicații simbolice și
mitice, cu trimiteri mai mult (legenda lui Diogene) sau mai puțin elitiste
(îngerul pe pământ) din punct de vedere cultural. La baza scenariului stă ideea
de pariu, de această dată pariul se face între Dumnezeu și Diavol; obiectul
pariului îl reprezintă credința oamenilor pusă la încercare, faptul că oamenii
ar putea răspunde pozitiv în cele din urmă la provocarea aruncată prin
intermediul îngerului.
Concret, e vorba de o suită de microscenarii repetitive (un înger se aruncă
în fața mașinii și e rănit grav sau poate chiar omorât, iar oamenii, în loc să
procedeze moral, să-l salveze sau să își întrerupă planurile, pleacă, lăsând
totul în urmă, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat) din care regizorul alege
cinci pe care le ordonează în cinci scene clar delimitate, cu protagoniști în
roluri de compoziție exagerată, interpretați, de fiecare dată, de aceiași
actori, Iuliana Budeanu și Florin Gorgos (mirii, soții, amanții, bătrânii, orbii).
În rolul îngerului care testează umanitatea din om îl regăsim pe Sebastian
Munteanu care semnează și coregrafia spectacolului. Tânărul artist este o
revelație pentru tot ceea ce înseamnă mișcare scenică și/sau coregrafie în
spectacol, dar și în ceea ce privește propria interpretare coregrafică, dar și
de mim. Gesturile și expresia chipului sunt în cazul lui Sebastian Munteanu mai
grăitoare decât replicile, cu atât mai mult cu cât este ușor emfatic, dar nu depășește
limita retoricii gestuale, expresiv corporale, a mimicii etc. Semnalez că
tânărul Sebastian Munteanu are un potențial creativ incredibil în care merită
investit.
Mai puțin inspirată mi s-a părut soluția de a vopsi cu alb și chipurile actorilor
propriu-ziși (în cazul îngerului explicația e la îndemână), probabil s-a
considerat că toți fac parte în egală măsură dintr-un experiment și s-a dorit sublinierea
ideii de testare a umanității în acest mod; apoi, nu sunt adepta naturalismului
(excesul de vopsea roșie) în asociere cu o interpretare actoricească având tușe
expresioniste. Dincolo de aceste două aspecte, s-a văzut foarte clar cum
regizoral se trece de la registrul comic la cel tragic, în primă instanță plusând-se
enorm pe comedie, prin interpretare exagerată, bufonadă, chiar grotesc, în timp
ce spre final drama omului (un experiment eșuat, subiectul pariului din
Dumnezeu și Diavol, dintre care unul propune oprirea definitivă a
experimentului, celălalt decizând continuarea sa) devine evidentă. Între scene,
intervențiile coregrafice și de mim ale lui Sebastian Munteanu (îngerul) au
rolul de a facilita trecerea de la grotesc la problematizare, fondul muzical
este de asemenea reușit în crearea atmosferei spectacolului, deși de multe ori
poate induce în eroare.
Cu toate acestea, nu consider că trecerea de la comedie la dramă, de la
bufonadă la gravitate (este fără, îndoială, un spectacol ce poate fi considerat
ca aparținând registrului tragicomic) se realizează gradual, ci este cumva
sincopată. Modul în care se succed scenele alese (de la miri, soți, amanți, la bătrâni
și orbi, de la cei ce sunt prea cruzi, prea ocupați ori prea corupți ca să
poată vedea, la cei ce realmente nu mai pot sau nu mai vor să vadă), jocul actorilor,
costumele generează grotesc și comedie. Fondul muzical rock contribuie la
ambiguizare. Abia spre final răzbat întrebările și melancolia, fondul muzical e
lăsat să creeze atmosfera propice momentului respectiv. Probabil, din nevoia unui
spectacol alert, dinamic, contemporan, regizorul nu face trecerea treptat de la
bufonerie la seriozitate. Disproporția nu e neapărat una de formă, ci mai ales
de conținut, în sensul că publicul țintă sunt tinerii, iar tinerii nu ajung la
implicațiile mai adânci ale problematicii spectacolului în acest mod, pentru că
nu se declanșează acel declic la nivel subliminal. Spectatorul avizat va
înțelege, oricum.
În fine, din motivele descrise, dialogul dintre Dumnezeu și Diavol redat la
finalul spectacolului nu numai că nu e redundant, dar e absolut necesar pentru
explicitarea alegoriei, totodată pentru clarificarea intențiilor regizorale (se
poate remarca o corespondență fericită între intențiile regizorale și tramă). Am
putea să ne întrebăm și noi, încă o dată: ”Credeți în continuare că între ei se
va găsi măcar un singur om?” Sau am putea pleca de la spectacol grăbiți, apăsând
pedala de accelerație mult, foarte mult, din ce în ce mai mult… Am mai putea să
ne întrebăm: ”Sunt eu oare un om?”, ”A
existat vreodată vreun moment în care nu am fost om față de semenul meu? Sau în
care nu m-am comportat suficient de uman?” Sau am putea să ne amintim de
legenda lui Diogene care străbătea agora în plină zi cu o lampă în mână,
răspunzând cam în același mod în care o face și creatorul din parabola lui
Bogaev: ”Caut un om”.
Citind alegoria din perspectiva creștinismului, omenirea a evoluat în ceea
ce privește credința față de acum 2000 de ani. Diferit de acum 2000 de ani,
când oamenii se aflau într-un alt stadiu al evoluției (nici măcar nu
recunoșteau că au omorât Omul), acum se află în altul, dar tot insuficient de aproape de calea adevărată a credinței, compasiunii și iubirii (se opresc din
drum, constată că au omorât pe cineva, după care își continuă drumul).
(Cinci povești cu înger rănit,
adaptare după Oleg Bogaev, regia: Ion Sapdaru, cu Iuliana Budeanu, Florin
Gorgos, Sebastian Munteanu, coregrafia: Sebastian Munteanu, video art: Radu
Mihoc, asistenți de regie: Francisc Bucur și Radu Mihoc, Casa de Cultură ”Mihai
Ursachi” a Municipiului Iași, Teatrul Mirage, premiera: 25-26 mai 2019)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu