Jerzy Grotowski considera teatrul o întâlnire între
spectator și actor. Cu bucurie m-am întâlnit cu fiecare dintre tinerii din HAMlet
it be, spectacolul de
licență al anului III Actorie, clasa profesorului Octavian Jighirgiu. O
bijuterie de spectacol datorită pasiunii pentru arta actorului a celor
implicați și comunicării excelente a tinerilor actori cu regizorul și între ei,
ca parteneri de scenă. HAMlet it be va
putea fi vizionat la Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu de anul
acesta, în cadrul secțiunii dedicate spectacolelor studențești.
Octavian Jighirgiu, profesor, regizor, spectator, dar și actor este
menționat în prefața la spectacol și intervine succint în postfață (pe stop-cadru
cu toți studenții-actori), cele două coperte care încadrează convenția teatrală
– un paralelism între tragedia shakespeariană și parodia nicolajiană. Atât
tragedia, cât și parodia sunt adaptate. Dar pentru a se ajunge la această
adaptare, studenții cunosc foarte bine ambele texte, sunt capabili să jongleze
cu intrarea în, ieșirea din și reintrarea în convenția teatrală, cu
intertextualitatea, să facă schimb de roluri între ei etc. Profesorul și
regizorul Octavian Jighirgiu i-a învățat toate aceste concepte, introducând o
dimensiune brechtiană în spectacol; îi lasă să fie ei înșiși atunci când acest
lucru e posibil, prin improvizație dirijată; le ghidează pașii până la
verdictul final: ”Acum sunteți pregătiți pentru teatru”.
Autoreferențialitatea reprezintă fundamentul pe care se construiește
întregul eșafodaj scenic. Studenții își găsesc costumele distruse și-n
dezordinea creată se vine cu ideea unei improvizații; rolurile se împart la
vedere, numai că Hamlet lipsește (e mahmur de pe urma petrecerii din noaptea de
dinaintea reprezentației). Trecerea de la scena în care jocul
studenților-actori are-n vedere latura lor umană se face treptat spre intrarea
în convenție, prin câteva momente, culminând cu introducerea personajelor. Regizoral,
se mizează mult pe contradicția scenică, pe paradoxul dintre solemnitatea muzicii
clasice și banalitatea cotidianului, cu alternarea celor două registre de joc,
natural și teatral, în funcție de posibilitățile studenților-actori. Gravitatea
și firescul, deși conceptul regizoral vizează o suprapunere a planurilor (a se
observa diferențele de costumație, dintre stilurile de joc și trecerile de la gravitate
la bufonadă), nu ajung la opoziție. Ci uneori conferă soluții alternative.
Teatralitatea e impecabilă și pe tragedie, și pe parodie, și în momentele intermediare.
Coregrafic și vocal, în ceea ce privește frazarea, intonația cu care și ritmul
în care sunt rostite replicile.
În așa-zisa absență a studentului din rolul lui Hamlet, survine ideea
jucării scenelor din care protagonistul lipsește, dar se mai folosește ca
modalitate regizorală fracturarea scenelor, având drept consecință dinamismul. Însă
atunci când realmente apare, Marian Chiculiță (Hamlet) e o revelație. De la zănaticul
care merge împleticindu-se sau susținut de un coleg, la momentele când e Hamlet
ori la cele când e anti-Hamlet. Are o gestică și un mod de a îmbina bufoneria
cu seriozitatea inconfundabile, elasticitate în ceea ce privește mișcarea
scenică, maleabilitate și cameleonism, ca actor. Cu spada și borcanul de tomate
în mână, el definește, prin această soluție, miza paradoxală a viziunii
regizorale.
Din cauza întârzierii lui Hamlet în a-și face apariția, Ofelia (Mălina
Lazăr) intră cu scene de final, chiar de la început. Soluția de a împărți petice
de hârtie, în loc de flori, e foarte ancorată în actualitate: fragilitatea
scenariului, a scriiturii, soluție care ar putea fi și o autoironie de autor,
cu atât mai mult cu cât se insistă pe idee – confeti din petice de hârtie. Alter-Ofelia
mi-a dăruit un petic de hârtie și senzația că sunt regina fragilității umane și
a iluziei auctoriale: nu cred că istoria teatrului mai e posibilă altfel decât
prin tatuarea rolului pe piele, adică
prin întipărirea sa în inimă și minte, în conștient și subconștient; iar
critica de teatru, în absența pasiunii pentru teatru, nu valorează absolut
nimic. Știu pentru că Ofelia nu mi-a dăruit floarea
oricum, ci după ce a imprimat-o cu pecetea iubirii ei pentru Hamlet. Am avut,
mărturisesc, câteva surprize de teatru participativ, dar această interacțiune
cu spectatorul prin mine și, implicit, întâlnirea spectatorului din mine cu
actorul a fost, de departe, cea mai neașteptată. Mălina Lazăr e profundă, dar
și efemeră, contribuind și ea la paradoxalul întregului concept regizorală. Pe care
acum îl surprind în doar câteva cuvinte, dar care la reprezentația viitoare ar
putea să aibă nuanțe noi, inefabile. Mălina
Lazăr are excelente aptitudini coregrafice, suplețe, dar și capacitatea de
contorsionare, reușindu-i foarte bine atitudinea de tip human puppetry.
Felicitări, tuturor, să ne reîntâlnim cât mai curând în această minunată
efemeridă – teatrul – ca actori, actanți, spectatori și/sau spect-actori. And let it – a new generation of actors –
be!
(HAMlet it be, adaptare de
Octavian Jighirgiu după Hamlet de
William Shakespeare și Hamlet în sos
picant de Aldo Nicolaj, regia: Octavian Jighirgiu, distribuția: Ana Baroi,
Ana Boatcă, Andrei Butnariu, Marian Chiculiță, Ioana Dobrea, Florin Gardan, Răzvan
Grosu, Mălina Lazăr, Mara Lucaci, Mădălina Mantu, Nicolae Racoviță, Ștefania
Sandu, Ciprian Ungureanu, Mihai Vodă, Claudiu Vrabie, scenografia: Alina
Dincă-Pușcașu, coregrafia: Alice Șfaițer, vocal-coach: Alexandra Cantemir, lupte
scenice: Bogdan Lupeică, croitorie: Jeni Stănilă, graphic design: Aurel
Asanache, un spectacol al Universității Naționale de Arte “George Enescu” Iași
în parteneriat cu Teatrul Național “Vasile Alecsandri” Iași, sala Uzina cu
Teatru, 12 iunie 2019)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu