Cu spectacolul Titus Andronicus, în regia lui Charles Muller, se încheie stagiunea 2018-2019 la TNI.
Tot cu un decor creat de scenograful Dragoș Buhagiar, minimalist și în
același timp spectaculos prin imagini neoexpresioniste, cu publicul pe scenă, Charles
Muller a montat recent, la Teatrul Național ”Radu Stanca” din Sibiu, Scene dintr-o căsnicie, având-o în rolul
feminin pe Krista Birkner de la Berliner Ensemble, o actriță-privilegiu,
impecabilă, teatral și coregrafic, care i-a permis să aleagă o partitură pentru
doi actori (partenerul de scenă al Kristei Birkner este Daniel Bucher). Semnificațiile
actuale ale mesajului trimit spre cotidian și sfera privată, iar întregul
spectacol nu-i decât dezvoltarea și, implicit, problematizarea unei idei grave
(mântuirea e posibilă doar trăind singurătatea absolută).
Nu regăsim nimic din datele de construcție ale spectacolului de la Secția
Germană a TNRS în montarea cu Titus
Andronicus de la TNI. În cazul din urmă, ne referim la un spectacol de sală
mare, cu o distribuție numeroasă, cu un decor schematic, nespectaculos și
totuși aspirând la spectaculozitate (trapa), vizând grandiosul (coloanele
mobile), încărcat de soluții regizorale purtând marca unor estetici diferite, realist,
dar și simbolic, metatextual (mutilarea Laviniei e naturalistă, dar și intertextuală,
cu aluzii și referințe la mutilarea Filomelei din Metamorfozele lui Ovidiu, la fel și omorârea fiicei ori răzbunarea,
cu soluții explicite, cu intervenții ironice din partea actorilor), cu ieșiri din
convenția teatrală (momentul lui Petru Ciubotaru din final), însă excesiv și
preponderent naturalist – un naturalism crud, dur, brut, cu încercări de edulcorare,
atenuare și actualizare prin soluții exagerate (fierăstrăul electric); ca să nu
mai vorbim de soluțiile de un grotesc sinistru (pozele de familie, proiectate).
Cu toate acestea, sunt și soluții
reușite, cu miză estetică și conceptuală (justiția-marionetă), inventive
(reprezentarea tăierii limbii, a siluirii ori a brațelor ologite ale
Laviniei/Ada Lupu). Soluțiile asociate cu prestația Adei Lupu sunt extrem de
reușite prin paradox (nimeni nu ar fi putut reprezenta cu atâta dinamism și
echilibristică o situație cruntă, paralizantă). Ca și-n spectacolul luat ca
punct de reper, există un climax, momentul cutremurător al siluirii care,
datorită posibilităților Adei Lupu, valorificate regizoral, nu e doar
naturalist, ci și expresionist. În rest, sunt extrem de multe flash-uri, așa
cum e acea scurtă expresie perplexă de pe chipul Adei Lupu, dintr-o scenă
ulterioară celei a mutilării (o sclipire de genialitate pentru că deține și
candoare, și grotesc) care nu durează mai mult de o fracțiune de secundă.
Plotul e respectat, dar actualizat. În egală măsură, personajele. Deși
scenele se succed impecabil, spectacolul nu are coeziune internă din cauza
excesului de soluții regizorale, cel puțin. Spun cel puțin, deoarece
contribuția regizorală din jocul actorilor lasă spațiu pentru contribuția lor proprie, iar Charles Muller procedează astfel
deoarece nu forțează limitele actorului. Având la îndemână o distribuție vastă,
lucrează cu actorii în grupuri mici sau chiar doi câte doi, astfel încât temperanța
lui Daniel Busuioc neutralizează exploziile de teatralitate ale lui Ionuț
Cornilă (iarăși, e vorba exclusiv de un anume moment din spectacol, care arată ce
intenționează regizorul să obțină de la actori, reușind să depășească granița
dintre actor și personaj, fără a ținti omul din spatele actorului). Per
ansamblu, partiturile sunt solicitante din punct de vedere regizoral,
împovărătoare dacă sunt tratate cu seriozitate (într-un sens special partitura
Petronelei Grigorescu, dar în primul rând cea a Adei Lupu, adăugându-se desigur
și momente din partiturile lui Călin Chirilă, Cosmin Maxim, Ionuț Cornilă,
Dumitru Năstrușnicu, Daniel Busuioc, Radu Ghilaș, Radu Homiceanu sau Horia
Veriveș).
Ca o constatare generală, parte din comparație, Charles Muller e-n căutarea
unei depășiri a celui de-al patrulea perete, iar pentru că, de această dată, nu
are publicul pe scenă, trimite actorii spre/în public la propriu, dar și la
figurat. Mai mult, asocierea dintre reacția sălii (râsete la tragedie),
exceptând doar câteva reacții nepotrivite și estetica de grație a spectacolului
(tragicul grotesc) echivalează cu o modalitate de a pune între paranteze cel
de-al patrulea perete. Tragicul grotesc e piesa de rezistență a spectacolului
cu Titus Andronicus, în regia lui
Charles Muller. Atunci când, estetic vorbind, tragicul atinge cote maxime, frizează
grotescul. E cazul să exemplificăm cu acel moment din spectacol când, în plin
moment de criză existențială, Ionuț Cornilă (Titus Andronicus) și Lavinia (Ada
Lupu) râd forțat, frenetic. Și mai sunt astfel de momente în spectacol care
delimitează tocmai estetica de bază.
Sub un ultim aspect al comparației schițate, semnificațiile actuale fac
aluzie la cotidian și sfera publică, la societate și politică, de aici prefața
la spectacol (filmările proiectate inițial, cu care se și intră în scenă). Trecerea
nu e bruscă pentru că Shakespeare e modernizat, de nerecunoscut. E mai aproape
de o tragedie antică pusă-n scenă în termeni contemporani, decât de o tragedie
shakespeariană, ceea ce face parte din intențiile regizorului, dat fiind că a
și afirmat în caietul-program că ”Shakespeare nu este niciodată corect din
punct de vedere politic” (în acest context, aș pune și numele lui Shakespeare
între ghilimele). Desigur, afirmația regizorului are multiple sensuri, iar
vizionarea spectacolului va dezvălui câteva dintre acestea.
(Titus Andronicus de William
Shakespeare, versiunea scenică: Charles Muller și Andreas Wagner, traducerea:
Ana Mureșanu și Andrei Bogdan Stolnicu, regia: Charles Muller, scenografia:
Dragoș Buhagiar, dramaturg: Andreas Wagner, video design: Alexandru Condurache,
distribuția: Călin Chirilă, Cosmin Maxim, Ionuț Cornilă, Daniel Busuioc, Andrei
Sava, Dumitru Georgescu, Vlad Ștefancu, Radu Homiceanu, Alexandru Horga, Petru
Ciubotaru, Ștefan Molnar, Daniel Popa, Dumitru Năstrușnicu, Horia Veriveș, Radu
Ghilaș, Petronela Grigorescu, Ada Lupu, Georgeta Burdujan, Radu Homiceanu, Sara
Tayari, Alin Zara, Ioana Ivănescu, Marina Munteanu, Sorana Eșanu, Georgiana
Florea, premiera: 2 iunie 2019, Sala Mare, Teatrul Național ”Vasile Alecsandri”
din Iași)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu