Ediția de anul acesta a Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu,
dar în special spectacolul premiat de Uniter la secțiunile ”cea mai bună
actriță în rol principal” (Ofelia Popii), ”cea mai bună scenografie” (Dragoș
Buhagiar) și ”cel mai bun spectacol al anului” demonstrează că încă mai avem
nevoie de poveste. Prin poveste nu înțeleg doar narațiune, basm ori alegorie,
dar și acel tip de compoziție scenică pentru care imaginea, sunetul și mișcarea
devin esențiale. Am mai spus-o și cu alte prilejuri, condițiile indispensabile
ale unei producții teatrale actuale sunt muzica și coregrafia originale.
Povestea prințesei deocheate nu este o pastișă după teatrul kabuki, ci preia această
formă de teatru (stage design-ul cu platformă extrascenică pentru ieșiri
sau intrări spectaculoase printre spectatori, aici amplasată lateral, în partea
stângă a scenei, dar și scena turnantă, apoi apelul la stage tricks, folosirea roților pentru deplasarea actorilor, a
actorilor ascunși, a actorilor suprapuși, pentru a crea impresia de rochie care
se deplasează singură sau de personaje supradimensionate, jocul cu sigiliul și
nu în ultimul rând light design-ul), fondul
fiind conferit de mijloacele scenice (sunete amplificate, varietate instrumentală,
prezența unui povestitor de sorginte brechtiană, care nu numai că povestește,
dar și comentează lucid pe alocuri, cu un script pe care s-a lucrat intens,
având sublinieri și urme de marker) ori estetice ale teatrului european
(parodia, grotescul, extravaganța). Se caută astfel formula estetică (bizarul) aptă
să medieze între cele două culturi teatrale atât de diferite, o punte între
Orient și Occident, putând spune că prin acest spectacol se scrie nu atât o
microistorie a teatrului kabuki, cât mai ales istorie culturală.
Astfel că deloc întâmplător scenariul e schematizat, compus din personaje-imagine
(încă de la început, simbolul destinului) ori din scene-imagine, se pune mare
accent pe costume, machiaj și pe muzica și mișcarea scenică originale. Suprapunerea
costumelor și machiajul strident sunt direct legate de caracterul personajelor,
de modul în care acestea își ascund/revelează adevărata natură, de felul în
care caracterul lor devine destinul lor.
Personajele feminine sunt interpretate de actori, iar cele masculine de
actrițe. Scenografia e minimalistă, iar sunetele create de instrumentele muzicale
(de la diverse percuții, la harmonica
flute) și de vocile actorilor formează orchestra din dreapta scenei. Costumele
sunt spectaculoase, lucesc și foșnesc, dar materialele folosite (plastic,
hârtie, staniol) trimit spre ideea de iluzie creată prin intermediul convenției
teatrale. În acest mod, miticul și fabulosul sunt în permanență însoțite de propria
lor dezvrăjire, având însă o mare legătură cu conținutul efectiv al poveștii. Orice
decădere, orice dezvelire sunt însoțite de și exprimă alegoric decăderea
morală, dezvăluirea firii ascunse a unuia sau a altuia dintre personaje. Rolul
cabinelor de machiaj din stânga scenei, dincolo de utilizarea la un moment dat
în spectacol ori de expunerea teatralității, de-acum o practică frecventă a
teatrului european, e acela de a face să se întrevadă ideea fragilității
sclipitoare a vieții, a iubirii, până și a morții – domnia implacabilă a legii
karmei.
De dincolo de moarte, după 17 ani, tânărul Shiragiku (Iustinian Turcu), iubitul starețului Seigen (Ofelia Popii),
se întoarce pe pământ reîncarnat în prințesa Sakura (Iustinian Turcu). Decizia
de a urma calea mănăstirii îi este deturnată de păcatul trupesc cu samuraiul Shinnobu
Sota (Ofelia Popii) care-și ascunde adevărata identitate. După ce
dă naștere unui copil și ajunge și prostituată, forțată de așa-zisul ei soț, prințesa
Sakura, aflând adevărata identitate a acestuia, face dreptate, omorându-l pe ucigașul
tatălui și al fratelui ei. Atât Ofelia Popii, cât și Iustinian Turcu au dublu rol,
rolul dublu al Ofeliei Popii presupunând schimbări rapide pe parcursul
spectacolului și înlocuirea actriței la un moment dat cu altcineva (corpul
starețului). Toate acestea presupun acele stage tricks amintite la
început, dar și un extraordinar cameleonism scenic din partea actriței sibiene
care cu seriozitate și umor, dinamism și energie, teatralitate și scurte ieșiri
din convenție, alternează cele două roluri atât de diferite. Iustinian Turcu e
evoluat enorm ca actor și este un
partener de scenă redutabil pentru Ofelia Popii.
Mixtură de teatru kabuki și film cu gangsteri,
în context postmodern, Povestea prințesei deocheate exprimă pe deplin
aviditatea de magie a omului de azi, chiar dacă pe deplin conștient de efemeritatea
iluziei scenice. Cu toate că deosebești lucid sunetele, cum ar fi un sunet de
fanfară creat de alămuri, nu poți evita ca mai delicatele armonii, laitmotivul
muzical, să ajungă să-ți posede simțul auditiv mult timp după terminarea
spectacolului. Și acest lucru devine valabil și pentru coregrafie, un carusel
de imagini scenice în mișcare, reactualizând povestea și provocând un singur
gând: avem nevoie de poveste.
(Povestea prințesei deocheate/The Scarlet Princess, scenariu de Silviu
Purcărete inspirat din Sakura Hime Azuma Bunshō, de Tsuruya Nanboku al IV-lea,
traducerea: Eugen Gyemant, regia: Silviu Purcărete, distribuția: Ofelia Popii,
Iustinian Turcu, Dana Taloș, Adrian Matioc, Diana Văcaru Lazăr, Cristian Stanca,
Diana Fufezan, Raluca Iani, Mariana Mihu, Adrian Neacșu, Pali Vecsei, Vlad
Robaș, Veronica Popescu, Cristina Stoleriu, Alexandru Malaicu, Codruța Vasiu,
Serenela Mureșan, Johanna Adam, Cristina Ragos, Cendana Trifan, Oana Marin,
Veronica Arizancu, Arina Ioana Trif, Fabiola Petri, Gabriela Pîrlițeanu, Ioana
Cosma, Cristina Blaga, Ștefania Marola, Eduard Pătrașcu, Mihai Coman, Viorel
Rață, Liviu Vlad, Cătălin Neghină, Ștefan Tunsoiu, Andrei Gîlcescu, Alin Turcu,
scenografia: Dragoș Buhagiar, muzica originală: Vasile Șirli, FITS 2019)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu