Scurtmetrajul Marei Crăcăleanu, The
Cry of Silence (2019), care-a avut proiecția de gală pe 31 ianuarie la
Ateneul Național din Iași, indică o autoare matură, preocupări profunde,
interesul de a sonda mirajul creării de imagini și simboluri percutante, dacă e
să ținem cont de vârsta și experiența acesteia. Întâmplător, am vizionat
trailerul în așteptarea altei producții cinematografice, iar ulterior am fost
surprinsă să aflu două lucruri: că regizoarea este elevă și că nu e vorba de un
lungmetraj. Într-adevăr, Mara Crăcăleanu este elevă în clasa a XII-a la
Colegiul Național ”Mihai Eminescu” din Iași, iar filmul ei are exact 13 minute
și 40 de secunde. Această producție cinematografică nu este un debut.
Mara Crăcăleanu a câștigat mai multe premii pentru actorie și regie la
nivel internațional și e deja la al IV-lea scurtmetraj, de această dată o
coproducție româno-britanică. Filmul e un colaj de frame-uri, încercând să
surprindă stări de spirit diverse, extreme, contrastante (disperare, extaz, melancolie,
veselie, tristețe) uneori paradoxale (dispreț, admirație) subsumate unor
estetici diferite. Realist (momentul de la spital, cadrele succinte care
surprind viața celor două adolescente, Ingrid și Teodora, în contexte adecvate vârstei lor), dar și simbolic
(pasărea neagră, închiderea ochilor, cu valoare de anticipație, îngerul vieții
ai cărui ochi sunt închiși de palmele morții, Valea Plângerii) sau oniric
(momentul vocal cu trei protagoniste), scurtmetrajul Marei Crăcăleanu o recomandă
pentru regia de teatru, dat fiind că folosește asumat anumite tehnici consacrate
(black-out, flash-back). Dar și tehnici inovative (imagini care modifică sau adaugă ceva la cadre, prelucrate pe computer). E drept că are și un bun asistent de regie din lumea
teatrului (Alice Moisă). Mizează foarte mult pe distribuție și stabilește
castingul în cunoștință de cauză.
În economia filmului, imaginea domină scenariul, cel din urmă fiind format
din scurte pasaje (auto)reflexive și foarte puțin dialog. Cadrele scurte,
fragmentarea, ambiguitatea scenariului sunt semnele formale și de conținut ale
faptului că Mara Crăcăleanu nu își propune să ofere răspunsuri, ci să frapeze
prin întrebări lăsate fără răspuns. Publicul țintă sunt adolescenții, iar întrebarea
de fond nu vizează dragostea, cum ne-am putea aștepta, ci viața și moartea. Live the moment, aici și acum, tema
timpului, irealitatea prezentului, pe muchia dintre trecutul foarte imediat și
viitorul apropiat, un moment ce nu poate fi (sur)prins, schimbarea inevitabilă,
apropierea de moarte cu fiecare clipă trăită, absurdul, revolta, simplitatea și
complexitatea ființei umane, ieșirea din timp sunt doar câteva dintre
preocupările regizoarei la nivel teoretic, tratate în momentele cu cadre din
natură, în scenele cu fetele în apartament, în cadrele din club, în meditația
care are ca fond imagistic holul spitalului etc. Subiectele de ordin teoretic
sunt diluate, iar cadrele se succed cu un tempo bine dozat, întotdeauna
dinamismul e prezent acolo unde trebuie (momentul de clubbing) și diminuat
acolo unde se accentuează o idee (un simbol, momentul cu îngerul) sau o imagine
(momentul din mașină).
Filmul are cadre frumoase, cu estompări ale fundalului, cu suprapunerea
bizară dintre chipul uman și peisaj, chipul devenind transparent pentru natură,
cu redarea luminii naturale în manieră fotografică (sunt cadre care ar putea fi
oprite și transformate în fotografii foarte reușite). Cărora li s-ar putea
conferi o explicație. În același timp, cadre frumoase, dar aproape de neînțeles
în absența unei interpretări simbolice (Ingrid, întinsă pe luciul apei, oglinda cerului, o fâșie subțire sub care
e iarba – apropierea dintre cer și pământ). Cadre mai lungi sau mai scurte.
Care ar putea să constituie o poveste sau nu. În primul caz, ar putea fi vorba
de sora unei adolescente (Teodora) care are un atac cerebral, să zicem, și
moare la spital. Durerea surorii ei (Ingrid) este inimaginabilă (momentul tensionat,
plânsetul încordat). Traseul cu mașina ar putea fi drumul spre sau dinspre
cimitir etc. Firul narativ este lăsat la latitudinea spectatorului, la fel și
detaliile.
În registru simbolic, însă, ar putea fi vorba de călătorie inițiatică, de schimbare,
de trecerea prin stări de spirit diferite, de moartea a ceea ce suntem astăzi
pentru a ne naște și mâine, cu fiecare nouă trezire din somn, mai maturi, mai
triști, mai lucizi. Ce sunt ”vocile”, în absența cărora se face liniște și de
ce protagonista încetează la final să mai simtă? Prieteni imaginari? Identități
multiple? (suprainterpretare posibilă) Să fie moartea doar momentul în care se
face liniște deplină? Atunci când orice tensiune dispare, când nu mai există
contradicție și nici dinamism, ceva moare (la nivel filosofic). Maturizarea
însăși e o asemenea trecere, dinamismul face loc unei anume inerții, iar
copilul e lăsat în urmă, candoarea (îngerul) primind atingerea ireverențioasă a
mănușilor elegante și negre, atingerea vieții care curge inevitabil spre moarte.
Întâlnirea cu moartea, fie că e vorba de moartea a ceea ce am fost, fie că e
vorba de moartea cuiva apropiat, e întotdeauna o experiență care modifică
radical structura sufletească a unui om.
(The Cry of Silence, scenariul și
regia: Mara Crăcăleanu, cu Ada Lupu/ Ingrid, Sorana Eșanu/ Teodora, Pușa Darie
/Doctorița, alte adolescente: Mariana Munteanu, Sara Tayari, Georgiana Florea, asistentele
emdicale: Ioana Ivănescu, Andreea Andrei, peste 20 de adolescenți în club,
printre care și Andrei Sava, producător și producător executiv: Charlie
McKenzie, Anthony Michael Roman Hersey, premiera: Ateneul Național din
Iași, 31 ianuarie 2020)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu