Ion Negoițescu, Gabriel Popescu și Ciprian și Marian sunt personalitățile,
respectiv persoanele din trecut transformate în personaje de creatorii acestui
spectacol. Actorii, dintre care unii povestesc, iar alții se lasă povestiți, sunt
extrem de talentați, trecând cu versatilitate prin multiplele roluri care le
sunt încredințate. Spectacolul discută istoria recentă a comunității LGBTQ din
România, aducând în prim-plan imaginea unor personaje care au trăit în ultimul secol,
din anii 1940 și până în anii 1990, care au avut de suferit de pe urma
orientării lor sexuale. Articolul 200 din Codul Penal, care incrimina relațiile
homosexuale și pedepsea cu închisoare amorul ilegitim dintre două persoane de
același sex, a fost abrogat pe data de 22 iunie 2001.
În paralel cu situația personajelor, istoria își urmează cursul, de la interbelic,
la comunism și în cele din urmă la post-comunism. Într-un anume sens,
spectacolul include atât macroistoria, schițarea evenimentelor majore care au
avut loc în cele trei perioade, în timp ce în spațiul cinematografului se
petrec evenimente din viața personajelor, conținând detalii adesea tăinuite
pentru marele public, elemente de autobiografie, adesea rămase necunoscute,
povești de dragoste despre care nimeni nu mai mărturisește.
Pentru început, personalitatea anilor 1940, de la Cluj și Sibiu, Ion
Negoițescu, critic și istoric literar, poet romancier și memorialist, redactor
al ”Revistei Cercului Literar” este prezentată prin intermediul unor compoziții
actoricești parodice, aducând subiectul homosexualității în sala de cinema,
unde personajele se întâlnesc jenate, în semiîntuneric, stânjenite asemenea
călătorilor la cușetă de proximitatea arbitrară a vecinului. Astfel de episoade
sunt relatate cu sinceritate în Straja
dragonilor, romanul autobiografic al lui Ion Negoițescu, adus în scenă de
actori, mai aproape de spectatori, prin impersonare, teatru în teatru și evocare.
În al doilea rând, personalitatea anilor 1960, Gabriel Popescu a fost prim-balerin,
maestru de balet și coregraf la Opera Națională din București. În 1965, a
plecat în Franța unde cerut azil politic și a rămas. Condamnat pentru
orientarea sa sexuală, Gabriel Popescu a fost torturat să menționeze și alte
personalități homosexuale ale epocii, dar a reușit să reziste torturii și să
păstreze tăcerea. Numele sunt rostite, numai că adevărul istoric, faptul că
Gabriel Popescu nu a trădat, este restituit abia după ce se realizează un rewind scenic. Și de această dată, sala
de cinema conferă cadrul unde, cu schimbarea locului cu un spectator din
public, povestea se derulează deopotrivă pentru actori, unii protagoniști,
alții povestitori, sau spectatori.
În al treilea rând, doi tineri ai anilor 1990 se întâlnesc în urma unui
anunț dat de cel mai tânăr dintre ei la matrimoniale. Sora băiatului găsește
jurnalul acestuia și-l duce la poliție. Dragostea celor doi băieți contravine
regulilor societății în care ei trăiesc. În final, unul se sinucide, iar
celălalt pleacă în SUA. Cea de-a treia poveste e cea mai scurtă și apropie și
mai mult scena, spațiul cinematografului, de spectator. În ordine, cele trei
povești parcurg o cronologia din interbelic spre post-decembrism. În același
timp, scena se apropie progresiv, prin anumite soluții regizorale (schimb de
locuri între actor și un spectator din public, în partea a doua, o succesiune
de perspective sau filme la care spectatorul devine părtaș, în cea de-a treia
parte), dar și prin jocul actorilor.
De asemenea, de la prezentarea unor personalități arhicunoscute pentru
lumea literară și artistică se trece la prezentarea cazului celor doi băieți, o
situație ceva mai concretă, mai plastic redată scenic. Jocul actorilor se
modifică în consecință, de la expresivitatea clasică, sobrietatea actoricească
și stăpânirea din prima parte, la pariul emoției din partea a doua unde
situațiile sunt ușor umanizate, iar apoi la cazul celor doi băieți în parte a
treia, când jocul actorilor, cu mici excepții, este ceva mai firesc. Locul în
care viața secretă a personajelor se dezvăluie e întotdeauna spațiul
cinematografului unde se derulează un film ce rula în perioada istorică la care
se face referire, Visul lui Tănase, Columna sau un film de dragoste cu Anca
Țurcașiu.
În cea mai mare parte, tinerii actori de la Reactor practică un teatru social,
militant, de aceea declamativ și non-tradiționalist. Cu toate că într-un
spectacol cu relevanță pentru actualitate, istoric, documentar, dar și cu
mesaj, Sânziana Stoican îi provoacă regizoral pe actori la compoziții parodice,
unele dintre aceste compoziții fiind travestiurile, cu trecerea personajului
întruchipat de actor de pe peliculă în sala de spectacol, la roluri cât se
poate de teatrale, la paradoxuri scenice, cum ar fi rolurile filmice în scena
de teatru care e spațiul reprezentând sala unui cinematograf, cu mijloace
dintre cele mai moderne (efecte de fum și stroboscop, spoturi de lumini,
semiobscuritate).
Paralelismul celor două spații, sala de spectacol și scena, reprezentată
asemenea unei săli de cinema, propune o metaforă filmică despre viață, evidentă
în special în cea de-a treia parte unde povestea este prezentată din punctul de
vedere al celui mai mic dintre cei doi băieți sau din cel al surorii sale,
perspective diferite asupra aceleiași situații de viață fiind posibile. Viața apare
ca o succesiune de filme alternative, iar teatrul ca o meditație scenică asupra
acestei succesiuni de filme alternative, ca o comparație a mai multor puncte de
vedere și alegerea celui pe care îl considerăm mai apropiat de propriul mod de
viață, care ne reprezintă.
(Rândul 3. Aproape de margine, aparținând
proiectului „100 de ani de
România. Istorii secundare”, text:
Alexa Băcanu, regia: Sânziana Stoican, cu: Cătălin Filip, Oana Hodade, Raluca
Mara, Doru Taloș, Adonis Tanța, scenografia: Valentin Vârlan, Reactor de
Creație și Experiment, Cluj-Napoca, premiera: ianuarie 2019)
Dana Țabrea
