Dacă partenerii scenici contribuie în egală măsură la spectacol, improvizația,
atunci când survine, nu mai e o impietate față de text, dramaturg sau o
”obrăznicie” față de magister (regizor). E pentru a doua oară când Teodor
Corban lansează o asemenea provocare scenică, adaptând, alături de alți actori,
o piesă de teatru. Dacă ”Gunoierul” (2018) era ceva mai mult decât o încercare
reușită, ”Trei” (2020) este o reușită deplină pentru publicul de azi, un public
eterogen și contradictoriu, sensibil deopotrivă la subtilitate și entertaining,
nerefuzând totuși ideile serioase. De această dată, lui Teodor Corban și lui
Constantin Pușcașu li se alătură dramaticul Ionuț Cornilă și foarte tânăra
Ștefi Sandu.
Când comedia ușoară este dată deoparte ca o crustă, în plină farsă, printre
aluzii la Schopenhauer și latinisme, își face loc ideea că realitatea fiecăruia
diferă în funcție de propria perspectivă asupra lucrurilor. În fine, relativismul
și subiectivismul nu merg până într-acolo încât să credem că fiecare om își
construiește propria realitate. Dar anumiți oameni, înrudiți prin modul de a
gândi, de a simți, de a se raporta la lume și la ceilalți, sunt condiționați de
perspective similare să adopte moduri asemănătoare de a fi în lume. Odată ce
asemenea idei își fac simțită prezența, printre butade presărate cu moderație
și anecdote redate de înșiși protagoniștii, spectacolul devine unul cât se
poate de grav.
Realizatorii nu impun adevărul că e vorba despre noi toți în plină pandemie,
ci acesta e asimilat treptat sau poate că apare brusc, dar numai după ce se vor
fi consumat deja câteva file bune de scenariu: trei personaje se regăsesc
izolate într-un imobil la care fiecare are acces dinspre strada de unde doar el
a venit, pe ușa pe care doar el a intrat, putând pleca doar pe ușa respectivă, nicidecum
pe o alta; imobilul îndeplinește simultan trei funcții diferite, loc de
rendez-vu, birou și editură, după cum îl percepe fiecare ca fiind destinația
sa; cei trei protagoniști află în imobil un bizar frigider ce oferă fiecăruia
nimic mai mult decât băutura agreată. Într-o carte de telefon din Singapore, respectivii
își găsesc numele, ceea ce dezlănțuie o veritabilă psihoză colectivă căreia
fiecare îi dă curs în mod diferit, în funcție de propriile credințe.
În temerară izolare, avem la dispoziție câteva moduri diferite de a ne
raporta la situația dată, putem fi rebeli sau realiști, putem crede în
paranormal, putem invoca scenarii conspiraționiste sau teorii științifice care
să ne scoată momentan din impas ori să ne explice temporar situația prin care
trecem. În acest mod, se configurează perspective diferite asupra acelorași
experiențe.
Trei perspective diferite asupra lucrurilor, comună, livrescă, mistică, se
întâlnesc în bănuiala cum că toți ar fi morți, iar totul nu-i decât o simulare.
Un moment de revelație și o confesiune sunt diferit codificate, în funcție de
profilul fiecărui protagonist în parte. Frica și tensiunea, odată ajunse la
paroxism, conduc la o aruncare a măștilor. Ofițerul serviciilor secrete, obtuz,
brut (interpretat de Teodor Corban), cărturarul (interpretat de Ionuț Cornilă) și
omul de afaceri, infuzat spiritualicește (interpretat de Constantin Pușcașu) se
dovedesc a fi mai simpli decât susțineau la început (un simplu traficant, un simplu
escroc…). ”Nimic nu este ce pare a fi” se potrivește nu doar pragului pe care-l
trec, ci întregii lor vieți ale cărei dedesubturi le dezvăluie în plină criză
revelaționistă (scena e construită cu umor și ironie).
Interpretarea revelației corespunde celor trei perspective cărora cei trei
li se subsumează: perspectiva omului comun, perspectiva omului cult și
perspectiva omului religios. Astfel, putem identifica cel mai la îndemână mod
de a privi lucrurile, apoi orizontul livresc, științific când lucrurile se
complică într-un anume fel, modelându-se după un domeniu anume (știință,
istorie, filosofie etc.) și nu în ultimul rând perspectiva mistică.
Existența mai multor posibilități de a ne raporta la aceeași realitate ne
face părtași la aceeași întâmplare în moduri diferite, dinspre orizontul de
receptare căruia aparținem. Nici una dintre perspective nu e mai adevărată ori mai
corectă, numai că fiecare e caracterizată, în mod propriu, de trivial, sinuos
ori spiritual. Părtași ai acelorași timpuri, dar atât de diferiți unii de
alții, trăim și înțelegem perspectival, uneori poate chiar paradoxal, realitatea
care nu-i decât o interpretare.
Această cronică se dedică lui Florin Faifer care a plecat dintre noi, într-un
iulie ireal de frumos, nefiresc de trist, iremediabil golit de sens, topind parcă
o poveste nespusă. De o aleasă finețe a spiritului, lipsit de competitor, un om
și un intelectual, așa cum a fost Florin Faifer, este întotdeauna de temut – de
temut pentru sine, de temut pentru alții. În mod aparte, un gentil, nobil și
rafinat, subtil și rezervat. Un scriitor de o oralitate desăvârșită, Florin
Faifer i-a însemnat pe cei care l-au cunoscut. A călăuzit generații de studenți
și artiști care l-au prețuit în postura de profesor. Florin Faifer va fi mereu prietenul
autentic al teatrului.
(Trei după ”Trei pe un balansoar”
de Luigi Lunari, adaptare scenică de Teodor Corban, Constantin Pușcașu și Ionuț
Cornilă, regia: Teodor Corban, distribuția: Constantin Pușcașu, Teodor Corban,
Ionuț Cornilă, Ștefi Sandu, scenografia: Alina Dincă-Pușcașu, premiera: 5 iulie
2020, vizionare: 6 iulie, TNI, Teatru la cub, scena de spectacol în aer liber)
Dana Țabrea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu