Volumul semnat de Miruna Runcan, Teatrul
în diorame. Discursul criticii de teatru în comunism. Fluctuantul dezgheț
1956-1964 (Editura Tracus Arte, 2019) este pentru autoare, critic de
teatru, profesor la Facultatea de Teatru și Televiziune de la Universitatea
Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, un prilej de reflecție și cercetare academică
asupra fenomenului criticii de teatru în comunism, de analiză
retorico-stilistică a unor fragmente din cronicile timpului, ceea ce-i permite
să formuleze opinii cu privire la structura și tipologia cronicilor, parte a
unei critici a criticii, aspect neglijat de literatura de specialitate.
Astfel că punctul de plecare și justificarea cercetării care stă la baza
volumului în atenție îl reprezintă nevoia unei discuții serioase, a unei
interogații în căutare de răspunsuri pertinente cu privire la ”relația dintre
creație [artistică, teatrală…] și discursurile critice menite s-o reprezinte și
s-o evalueze”. De-a lungul timpului, au reprezentat probleme: 1. structura
cronicii, adesea numită cronică dramatică, mai mult literară decât
spectacologică, acordând o pondere mai mare analizei de text decât creației de
spectacol propriu-zise, 2. obiectivitatea științifică declamată și reclamată
din partea criticului, în defavoarea emoției și a empatizării cu spectacolul,
3. carențele de comunicare între critici și artiști, nevoia unei comunicări mai
strânse între cele două tabere. Majoritatea problemelor sunt valabile chiar și
astăzi, la cele deja enumerate s-ar putea adăuga chestiunea ”autorității
critice”, nevoia unei ”critici a criticii”, o eficientă gestionare a cronicii
de teatru astfel încât latura normativă, ideologică să nu sufoce latura
estetică, iar atenția acordată textului dramatic să nu fie mai mare decât cea
acordată viziunii regizorale. Astfel încât spectacolul să beneficieze de o
”lectură profesională”, non-textocentristă, atenția criticului
redistribuindu-se dinspre piesa de teatru spre spectacolul propriu-zis.
Lipsa reperelor, raportarea la modelul moscovit și absența unei raportări
la cronica de teatru din vest, conduc la starea criticii de teatru românești
din perioada investigată. Unele dintre probleme s-au perpetuat. Miruna Runcan
observă că exercițiul critic din spațiul românesc este axat cu precădere pe
cronica de întâmpinare, în timp ce alte dimensiuni ale actului critic
(estetică, istorică, comparatistă, teoretică) sunt neglijate ca fiind
”academisme” și nu interesează decât accidental. Cronica de teatru este în cea
mai mare parte un demers descroptiv-evaluativ, centrat pe textul considerat
drept ”temelia spectacolului”. Artiștii sunt recalcitranți și ironici la adresa
criticului de teatru, însă spre deosebire de astăzi, când artiștii își exprimă
ideile doar în interviuri, unii dintre aceștia deveneau voci remarcabile în
presa de cultură a timpului. Dacă e să ținem cont de critica de teatru din
Occident, cronicile de întâmpinare sunt privilegiate chiar și acolo, iar
conținutul cronicii reușește să fie pertinent, fără a cădea în academism. Rigidității
și răcelii, stilisticii greoaie, caracteristici ale cronicilor de pe plaiuri
mioritice, li se opun suplețea și eleganța unei cronici ce se scrie cu
stilistică ritmată în paginile revistelor internaționale de renume.
Despre structura cronicii de teatru, Miruna Runcan reia cele două părți inevitabile,
separate în mod evident în epocă, cea dedicată operei dramatice și
dramaturgului, respectiv cea dedicată spectacolului ca atare. Tot autoarea
remarcă exemple de cronici care prin stil reușesc să domine structura și să o
reconfigureze. În ceea ce privește analiza spectacolului, autoarea se oprește
asupra a trei elemente de abordat în cronica de teatru dedicată spectacolului (regia,
scenografia, actoria). Spectacolul așa cum este prezentat în cronica de teatru
nu poate fi decât ”reprezentarea unei reprezentări”, rememorarea și
transpunerea într-un format anume a ceea ce cronicarul a receptat în momentul
când reprezentația artistică s-a produs sau a avut loc. Componenta vizuală este
însoțită de cea afectiv-emoțională (emoție estetică).
Receptarea se produce în funcție de anumite predispoziții, de un anumit
orizont de așteptare, orizont cultural, orizont de probleme ale timpului.
Hermeneutica spectacolului are în vedere tocmai predispozițiile care fac ca
receptarea să se modifice de la un moment istoric la altul. După cum oamenii nu
sunt la fel, nici criticii nu sunt la fel în termeni de percepție, emoție,
dispoziții ori particularități psihologice. Dispoziția de a integra mai mult
sau mai puțin o anumită viziune regizorală în propriul sistem, de a manifesta mai
multă sau mai puțină simpatie față de un anumit stil regizoral ori de empatie față
de jocul actoricesc depind atât de factorii de ordin psihologic, cât și de
orizontul criticului.
Percepția asupra spectacolului diferă de la critic la critic, iar faptul că
acum spectacolele se filmează constituie un avantaj asupra anilor din urmă,
când spectacolele ar putea fi doar reconstituie din cronicile timpului. Astăzi,
filmările rămân martor al spectacolelor, iar peste ani alte aspecte vor
interesa în funcție de cum se vor schimba paradigmele culturale, studii cu
privire la evoluția societății și a modului de a gândi devenind posibile prin raportarea
spectacolelor martor la cronicile vremii lor. Spectacolul de teatru rămâne, în
ciuda oricărei respingeri a factorului ideologic, o oglindă a vremii sale și un
element valoros în studiul mentalităților.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu