luni, 27 iulie 2020

Un scenariu enigmatic




Piesa de teatru într-un act ”Pâine și cafea cu tine” de Gabriel Andronache (după o idee de Adi Aftene) a apărut într-un mic volum în iunie 2020, la Iași. Textul este fluent și se citește foarte ușor. În plus, stimulează vizual. Autorul a gândit piesa pentru a fi jucată simultan în două orașe diferite, generând un spectacol dublu, pe două scene diferite. Astfel că numai unii spectatori vor vedea personajul principal pe scenă, în timp ce ceilalți îl vor auzi doar la telefon. Acum, că teatrul online a început să reclame un loc în cadrul tipologiei teatrale, ar mai fi posibil de reglat interacțiunea dintre cele două personaje în intervalul dintre scenic și virtual. Ideea mi-a venit chiar din piesa de teatru în care există un moment când personajele se opresc și se întreabă dacă nu cumva ceea ce fac e un joc prostesc, faptul că se confesează, mănâncă virtual și se contrazic tot virtual.

De la început și până la sfârșit, scenariul este enigmatic. Faptul că protagoniștii unei conversații telefonice, sinucigașa și pretinsul psiholog, de fapt fratele acestuia, actorul, nu se văd generează în final foarte multe întrebări. De-abia ieșit dintr-o relație cu o femeie cu care nu a rămas, fratele psihologului va conversa timp de aproape o oră cu o necunoscută care voia să se sinucidă. Și care cel mai probabil s-a sinucis, însă nu înainte de a juca un joc al cuceririi. Nu numai că rolurile se inversează, în sensul că fratele psihologului, actorul, nu e numai în postura de psiholog al femeii care a sunat pe neașteptate, ci însăși femeia intuiește foarte multe lucruri despre interlocutor. Cei doi își spun foarte răspicat foarte multe adevăruri, ceea ce face ca uneori conversația să se întrerupă, din pricini de supărare.

Amorul și gastronomia, dincolo de sinucidere, sunt subiectele care domină scena dintre cei doi. Fiecare încearcă să seducă în modul său propriu, așa cum s-a obișnuit. Femeia prepară o cafea și promite un meniu surpriză, în timp ce bărbatul, chiar dacă nu bea cafea, tatonează prin tot felul de aluzii. În cele din urmă, lansează o solicitare imposibil de realizat, pâine de casă fără coajă, poate în sensul că nu ar refuza ideea de cămin conjugal, numai că emite pretenția absenței asperităților, dar care în fond înseamnă și pierderea savoarei.

Femeia acționează ca un bumerang (de altfel, la un moment dat aceasta îl întreabă pe bărbat dacă a folosit vreodată un bumerang). În cazul în care nu ar reuși să își atingă ținta, ar reveni. Chiar la final, cei doi frați, adevăratul psiholog și actorul, discută despre pacientele care au revenit în cabinetul psihologului. Și una dintre acestea, cu o poveste de viață complicată, preocupată de o problemă gastronomică, revenise. Probabil că aflând aceste detalii, fratele psihologului, actorul, va face legătura dintre cele două femei. Atingându-și într-un fel sau altul ținta, de această dată, femeia nu va mai reveni.

 Finalul este deschis, dând senzația că povestea ar mai putea continua. Ieșirea fratelui psihologului în noapte, îndreptându-se spre orașul unde nimeni nu știe să prepare pâine de casă fără coajă, adică spre pretutindeni și în același timp spre nicăieri, având un acut sentiment al eșecului, atât ca actor, cât și ca psiholog amator, este problematică. Ca un bumerang, femeia necunoscută a reușit să-l cunoască și să lovească la țintă. Vorbind despre propriile-i deziluzii, ea scoate la iveală un personaj tenebros care a acumulat el însuși foarte multe dintre fantasmele personajelor jucate. Un bărbat neîmplinit, un idealist care se hrănește din iluzii, așteptări, speranțe deșarte.

Spre final, chiar înainte de încheierea ultimei conversații autorul a scris un paragraf cel mai probabil metaforic prin care femeia descrie sugestiv cum s-a confesat: ”Timp de aproape o oră, mâinile mele au făcut operație pe cord deschis, fără anestezie. Am tăiat pielea pe care o arătam lu­mii, mușchii care nu mai aveau putere să mă ducă mai departe, am îndepărtat coastele care mi-au dat o formă nealeasă de mine, plămânii cu care nu mai puteam să respir dragoste, ca să ajung să-mi arăt inima care până acum pulsa sub semnul inutilității. O mână sugruma valvele, cealaltă te-a sunat, ți-a permis să asculți ultimele bătăi ale inimii mele!” Am spus ”cel mai probabil” pentru că pasajul este atât de precis, încât ai putea avea senzația ca nu e deloc o metaforă, ci că femeia chiar a folosit bisturiul în timp ce vorbea. Însă se pare că bisturiul nu a fost îndreptat spre propria piele, inimă, ci spre nervii și sufletul interlocutorului.

 Din ce în ce mai mult am impresia că pacienta fratelui a repetat gestul de a tăia elanul celui care începea să conștientizeze foarte multe lucruri despre sine. Înainte ca femeia necunoscută să sune, nu exista încă nicio poveste, de aceea lucrurile sunt atât de confuze, de alambicate. Protagoniștii încep să prindă contur pe măsură ce povestea se spune. Asemenea unei insecte aduse în discuție la începutul piesei (călugărița), femeia misterioasă își caută o pradă pentru a o devora. Pentru ca, plasând sâmburele deziluziei, să trăiască în continuare în luciditatea unei minți. Oricare ar fi explicitările, scenariul rămâne enigmatic.



 Dana Țabrea







Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu