Piesa de teatru într-un act ”Pâine și cafea cu tine” de Gabriel Andronache (după
o idee de Adi Aftene) a apărut într-un mic volum în iunie 2020, la Iași. Textul
este fluent și se citește foarte ușor. În plus, stimulează vizual. Autorul a
gândit piesa pentru a fi jucată simultan în două orașe diferite, generând un
spectacol dublu, pe două scene diferite. Astfel că numai unii spectatori vor
vedea personajul principal pe scenă, în timp ce ceilalți îl vor auzi doar la
telefon. Acum, că teatrul online a început să reclame un loc în cadrul
tipologiei teatrale, ar mai fi posibil de reglat interacțiunea dintre cele două
personaje în intervalul dintre scenic și virtual. Ideea mi-a venit chiar din
piesa de teatru în care există un moment când personajele se opresc și se
întreabă dacă nu cumva ceea ce fac e un joc prostesc, faptul că se confesează,
mănâncă virtual și se contrazic tot virtual.
De la început și până la sfârșit, scenariul este enigmatic. Faptul că
protagoniștii unei conversații telefonice, sinucigașa și pretinsul psiholog, de
fapt fratele acestuia, actorul, nu se văd generează în final foarte multe
întrebări. De-abia ieșit dintr-o relație cu o femeie cu care nu a rămas,
fratele psihologului va conversa timp de aproape o oră cu o necunoscută care voia
să se sinucidă. Și care cel mai probabil s-a sinucis, însă nu înainte de a juca
un joc al cuceririi. Nu numai că rolurile se inversează, în sensul că fratele
psihologului, actorul, nu e numai în postura de psiholog al femeii care a sunat
pe neașteptate, ci însăși femeia intuiește foarte multe lucruri despre
interlocutor. Cei doi își spun foarte răspicat foarte multe adevăruri, ceea ce
face ca uneori conversația să se întrerupă, din pricini de supărare.
Amorul și gastronomia, dincolo de sinucidere, sunt subiectele care domină
scena dintre cei doi. Fiecare încearcă să seducă în modul său propriu, așa cum
s-a obișnuit. Femeia prepară o cafea și promite un meniu surpriză, în timp ce
bărbatul, chiar dacă nu bea cafea, tatonează prin tot felul de aluzii. În cele
din urmă, lansează o solicitare imposibil de realizat, pâine de casă fără
coajă, poate în sensul că nu ar refuza ideea de cămin conjugal, numai că emite
pretenția absenței asperităților, dar care în fond înseamnă și pierderea savoarei.
Femeia acționează ca un bumerang (de altfel, la un moment dat aceasta îl
întreabă pe bărbat dacă a folosit vreodată un bumerang). În cazul în care nu ar
reuși să își atingă ținta, ar reveni. Chiar la final, cei doi frați, adevăratul
psiholog și actorul, discută despre pacientele care au revenit în cabinetul
psihologului. Și una dintre acestea, cu o poveste de viață complicată,
preocupată de o problemă gastronomică, revenise. Probabil că aflând aceste
detalii, fratele psihologului, actorul, va face legătura dintre cele două
femei. Atingându-și într-un fel sau altul ținta, de această dată, femeia nu va
mai reveni.
Finalul este deschis, dând senzația
că povestea ar mai putea continua. Ieșirea fratelui psihologului în noapte,
îndreptându-se spre orașul unde nimeni nu știe să prepare pâine de casă fără
coajă, adică spre pretutindeni și în același timp spre nicăieri, având un acut
sentiment al eșecului, atât ca actor, cât și ca psiholog amator, este problematică.
Ca un bumerang, femeia necunoscută a reușit să-l cunoască și să lovească la
țintă. Vorbind despre propriile-i deziluzii, ea scoate la iveală un personaj
tenebros care a acumulat el însuși foarte multe dintre fantasmele personajelor
jucate. Un bărbat neîmplinit, un idealist care se hrănește din iluzii,
așteptări, speranțe deșarte.
Spre final, chiar înainte de încheierea ultimei conversații autorul a scris
un paragraf cel mai probabil metaforic prin care femeia descrie sugestiv cum
s-a confesat: ”Timp de aproape o oră, mâinile mele au făcut operație pe cord
deschis, fără anestezie. Am tăiat pielea pe care o arătam lumii, mușchii care
nu mai aveau putere să mă ducă mai departe, am îndepărtat coastele care mi-au
dat o formă nealeasă de mine, plămânii cu care nu mai puteam să respir
dragoste, ca să ajung să-mi arăt inima care până acum pulsa sub semnul inutilității.
O mână sugruma valvele, cealaltă te-a sunat, ți-a permis să asculți ultimele
bătăi ale inimii mele!” Am spus ”cel mai probabil” pentru că pasajul este atât
de precis, încât ai putea avea senzația ca nu e deloc o metaforă, ci că femeia
chiar a folosit bisturiul în timp ce vorbea. Însă se pare că bisturiul nu a
fost îndreptat spre propria piele, inimă, ci spre nervii și sufletul
interlocutorului.
Din ce în ce mai mult am impresia că
pacienta fratelui a repetat gestul de a tăia elanul celui care începea să
conștientizeze foarte multe lucruri despre sine. Înainte ca femeia necunoscută
să sune, nu exista încă nicio poveste, de aceea lucrurile sunt atât de confuze,
de alambicate. Protagoniștii încep să prindă contur pe măsură ce povestea se
spune. Asemenea unei insecte aduse în discuție la începutul piesei (călugărița),
femeia misterioasă își caută o pradă pentru a o devora. Pentru ca, plasând sâmburele
deziluziei, să trăiască în continuare în luciditatea unei minți. Oricare ar fi
explicitările, scenariul rămâne enigmatic.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu